Amnezie

Capitolul LVIII

- De ce? vru să afle ducele de Stanhope.

- Pentru că i-am văzut pe Langford și pe DuVille bătându-se la Jackson's. Nu unul cu altul, desigur, dar sunt cei mai buni la bătaia cu pumnii. O luptă între ei m-ar fi adus până și la Almack's.

- Și pe mine! exclamă tovarășul său sughițând. Baskewille era contrariat de concepția lor eronată, adolescentină, despre bărbăția galantă și se văzu obligat să le arate că nu înțeIeg nimic.

- Langford și DuVille nu s-ar preta niciodată la reglarea unei dispute cu pumnii, bunule domn! Aceasta este diferența dintre voi, tinerii cu sânge de cocoș și gentlemeni de talia lui DuVille, Langford și noi ceilalți. Ați face mai bine să studiați manierele excelente ale celor mai în vârstă, să dobândiți ceva din lustrul lor de oraș. Decât să-i admirați măiestria lui DuVille cu pumnii, ați face mai bine să-i copiați stilul și exprimarea excelente, ca și eleganța cu care-și poartă eșarfa la gât.

- Mulțumesc, Baskerville, murmură Nicki, văzând că Baskerville așteptă confirmarea lui.

- Cu plăcere, DuVille. Am spus doar adevărul. Cât despre Langford, continuă Baskerville, așteptând să parieze, nu se găsește un exemplu mai bun de rafinament și elegantă masculină. Divergențe rezolvate cu pumnul, pe onoarea mea! pufni el. Păi numai acest gând este ofensator pentru orice bărbat civilizat.

- E inoportun chiar să discutăm despre așa ceva, conveni ducele de Stanhope studiind fețele celorlalți jucători înainte de a se hotărî să parieze pentru cărțile slabe pe care le avea in mână.

- Scuzele mele, domnilor, dacă... zise tânărul mai treaz, dar se întrerupse brusc. Parcă spuneați că Langford era un exemplu de diplomație, spuse el uimit, ceea ce înseamnă că se putea dovedi contrariul pe loc.

Toți. cei cinci bărbați își ridicară privirile și-I văzură pe Stephen Westmoreland îndreptându-se direct spre ei, cu o față care, pe măsură ce se apropia, părea mai degrabă vrăjmașă decât amiabilă. Dând scurt din cap, în semn de salut care nu aștepta urări de bun venit, contele de Langford se strecura printre mesele și jucătorii din sală, privind fix spre cei cinci bărbați de la masa lui Baskerville.

Patru dintre ei se crispară privindu-l descumpăniți, ca niște bărbați nevinovați care dintr-o dată sunt puși în fața unei amenințări nejustificate și nemeritate, din partea unui om dezlănțuit pe care-l crezuseră un înger.

Doar Nicholas DuVille stătea degajat și nu părea preocupat de pericolul iminent pe care-l emana Langford. De fapt, pentru toți membrii clubului White's care își întorseseră capetele fascinați și nelămuriți, Nicholas DuVille părea că invită la o confruntare, prin nonșalanța lui exagerată. Contele se opri lângă scaunul său, DuVille se sprijini de spătarul scaunului, cu mâinile în buzunare și-i surâse acestuia, primindu-l cu o întrebare sardonică:

- Vrei să joci cu noi, Langford?

- Ridică-te! tună contele de Langford. Provocarea era incontestabilă și iminentă.

Drept urmare câțiva tineri se dădură mai la o parte, apoi alergară iute spre Cartea de Pariuri pentru a pune mizele. DuVille mai surâse, de data aceasta leneș și provocator, mestecă scobitoarea pe care o ținea între dinți și cântări invitația părând încântat. Parcă voind să se asigure că speranțele sale nu erau nefondate, ridică dintr-o sprânceană și zise:

- Aici? Zâmbetul lui deveni arogant.

- Ridică-te odată de pe scaun, mârâi contele printre dinți și adăugă pe un ton care trebuia perceput de o singură persoană: Ticălos ce ești...