Amnezie

Capitolul XLII

Se dezbrăcă de cămașă și o azvârli pe podea. Amintindu-și că acelea erau hainele pentru cununie, Ie scoase pe rând și Ie lăsă pe podea într-o grămăjoară. Damson veni tocmai când se îmbrăca în halatul de casă și valetul se aplecă să Ie ridice.

- Arde-le! îi spuse Stephen. Scoate-le de aici, și apoi du-te la culcare. Mâine dimineață pune pe cineva să arunce tot ce a lăsat ea în urmă.

Stătea lângă șemineu cu ultimele' picături de lichior în pahar când auzi o bătaie în ușă.

- Ce naiba mai este acum? întrebă, iar valetul lui Burleton intră și avea o față schimonosită de parcă ar fi coborât de pe masa de tortură.

Stephen se strădui să-și ascundă disprețul față de servitorul care-i amintea de Sheridan Bromleigh.

- Ai de gând să-mi spui ceva, sau stai acolo toată noaptea? îl invită el sever. Bătrânul parcă tresări la auzul cuvintelor dure.

- Doctorul Whitticomb mi-a spus să am o grijă deosebită de domnișoara Lan... de domnișoară.

- Și? tună Stephen furios.

- Și astăzi, când a plecat în starea aceea jalnică, m-am simțit obligat să trimit vizitiul după dânsa. Ea, ea s-a dus acasă la monsieur DuVille, milord. Acolo este... Nu mai continuă când văzu privirea ucigătoare a contelui care primise vestea cu stupoare, făcu un pas înapoi și ieși cu o plecăciune.

DuVille! S-a dus la DuVille.

- Ticăloasa! spuse el tare.

Nici nu se gândi să se ducă după ea. Acum era moartă pentru el și nu-i păsa deloc unde se dusese sau în ce pat dormea. Avea un simț nemaipomenit al supraviețuirii și ateriza pe picioarele ei oriunde se ducea. Cu un zâmbet diabolic, Stephen se întrebă ce poveste îi spunea acum lui DuVille ca să-I convingă să o lase sub acoperișul lui. Oricare ar fi fost aceasta, DuVille avea și el același simț al supraviețuirii și oricum nu fusese vrăjit de ea, ca Stephen. Fără îndoială că DuVille o va instala într-o căsuță undeva, dacă îl ruga destul de frumos și-I satisfăcea în pat.

Vrăjitoarea roșcată era o curtezană înnăscută.

Stând la fereastra camerei de oaspeți din casa lui Nicholas DuVille, Shery privea afară cu fruntea sprijinită pe geamul rece și cu ochii plini de lacrimi pe care nu le putea vărsa. În cele șase ore de când venise aici Ia insistențele lui Nicholas, mintea i se mai limpezise și avea acum clară imaginea a ceea ce era cât pe ce să aibă, dar pierduse, și nu știa cum va putea supraviețui pierderii.

Se întoarse și merse spre pat, deși nu știa dacă va putea dormi. Era prea epuizată ca să alunge amintirile. Închise ochii chemând somnul, dar nu vedea decât acel zâmbet galeș și felul tandru în care o privea la balul familiei Rutherford. Domnișoară Lancaster, îmi faceți onoarea acestui dans? Înghiți în sec și închise ochii strâns, dar mental simți ea sărutarea lui din trăsură. De asta ne vom căsători, îi spusese el pe un ton răgușit, după ce se sărutaseră. Cu siguranță, se gândi ea, nu se prefăcea că-i place să fie sărutat. Nu se putea preface aici. Trebuia să creadă acest lucru, să creadă că măcar asta fusese adevărat. Dacă nu putea crede nici măcar asta, nu mai știa ce va face a doua zi.

Amintirea acelor clipe și a altora când o sărutase ii rămăsese in inimă. Acestea nu erau amintirile lui Charise Lancaster. Erau ale ei. Se întoarse cu fața în jos și stinse la piept amintirile, apoi adormi și visă brațele puternice care o strângeau, apoi sărutări înfocate care-I tăiau răsuflarea... și mâini care o mângâiau și o dezmierdau, făcând-o să uite că nu se cuvenea să-I lase să o atingă în acel mod intim. Adormi și visă lucruri pe care nu Ie va mai simți în realitate.