Act like you love me (boyxboy)

𝙀𝙥𝙞𝙡𝙤𝙜

     Își întinde mâna spre bărbia mea, dar tresar atunci când îi simt mâna aproape, iar el și-o retrage. 

       — Îmi pare rău, îmi pare rău… Nu vreau să îți fie frică de mine. Nu trebuie să îți fie frică de mine, Ciel… tu– ție nu ți-aș face niciodată rău.

     Glasul îi tremura, lăsându-mi mâna înapoi lângă corp.

       — Ai toate motivele să mă urăști. Și chiar aș vrea să te las în pace, să nu mă urăști mai mult decât o faci, dar nu pot. Voiam să te văd pentru ultima dată măcar.

     Îngheț în loc.

       — Ultima dată? Întreb abia auzit, întorcându-mi chipul spre el.

     El respiră lung, strângându-și abătut palmele în pumni, înfingându-și propriile unghii în carne.

       — Mâine dimineață mă denunț singur.

       — Andrew! Casc ochii, privindu-l uimit.  

       — Ce e? Nu e asta ce vrei tu?

       — Glumești?!

       — De ce ar fi o glumă? Râde încordat. 

     Îi privesc chipul, așteptând o reacție care să îi trădeze minciuna. Dar chipul îi era serios, iar privirea sa doar reflecta haosul din interiorul său.

       — Nu poți, ce e cu tine? O să fii arestat!

       — Drace, sunt vinovat. Sunt un psihopat. Pot să mă opresc, dar nu o fac. De ce? N-am nici eu idee. Mă urăsc enorm. Vreau să pun stop la asta odată. Vreau să renunț. 

       — Ești nebun?! Vei primi pe viață, știi singur legile!

       — Yeah, sunt polițist, știu și eu cât merită idioții ca mine. Dar merit. Am știut asta de la bun început. 

       — Andrew, nu!

     Expiră lung, tremurând.

       — Care e rostul, Ciel? 

       — Care?! Ești nebun? Nimeni nu te crede suspect, poți să faci orice vrei. Dispari din peisaj și cazul se va înfunda singur, ușor! De ce naiba să te denunți singur?!

       — Nu te comporta, Ciel, de parcă nu este vina mea, își umezește buzele, mutându-și privirea înspre geam. Iar când faci greșeli, trebuie să ți le asumi.

     Mă încrunt, simțindu-mi gâtul arzând. Înghit nodul dureros din gât, dându-mi părul pe spate. Îl uram. Poate era ceea ce merita până la urmă. Dar gândindu-mă la asta, știam că adevărul era departe de asta. Nu-l uram nici cât negru sub unghie. De fapt, sentimentul era chiar opus.

     Îmi întind mâna spre brațul său și mă trag mai aproape de el. El tresări uimit de gestul meu, coborându-și privirea spre mine. Îl privesc furios, strângându-i încheietura furios.

       — Ești un idiot. Ești un idiot, Andrew.

     Încercând să îi spun asta, simțeam un mixt de sentimente explodând în interiorul meu, iar pe obrazul meu se preling lacrimi. Îmi încleștez degetele în brațul său, cu cealaltă ascunzându-mi fața. 

       — Ești doar un idiot… îngân, simțindu-mă cum totul mă durea.

     El își înconjoară brațele în jurul gâtului meu, eu ascunzându-mi fața la pieptul său. Dumnezeule, aș putea înnebuni.