Prima dată când ne-am întâlnit, palmele tale erau reci. Acum însă trezesc doar sentimente fierbinți în mine.
Doi actori. Un film de dragoste. Sentimente care nu făceau parte din scenariu. Și secrete vechi.
Ce se întâmplă atunci când te întâlnești c...
I-aș fi răspuns. Nu știu ce i-aș fi răspuns, dar aș fi făcut-o. Dar buzele îmi rămâneau închise, iar spatele lipit de pat. Tot ce-mi rămânea să fac, era să ascult.
— E amuzant, nu? Uită-te la tine bine. Nu te recunoști. Nici eu nu te recunosc. Am crezut că pot să mă încred în tine. Am avut foarte multă încredere.
Abia acum am realizat. Am zis că în jurul patului era doar întuneric, dar de fapt era ceva. Lichid. Apă. Nu am idee. Lumina se reflecta în suprafața lucioasă a apei.
— Nici tu pe mine nu mă recunoști. Îmi știi glasul, dar nu știi cine sunt. De ce? M-ai uitat atât de repede? Nu te doare câtuși de puțin conștiința, Zander? Nu te simți vinovat absolut deloc? Câte am făcut pentru tine, ca într-un final… pur și simplu să mă uiți.
Taci.
Trag o gură adâncă de aer, ridicându-mă. Ceva zicea în interiorul meu să mă ridic, iar de data aceasta corpul mi se simțea mai ușor. Nu mă întorc în spate. Nu știu de ce, dar pur și simplu nu o fac. Îmi cobor picioarele ușor, simțind lichidul vâscos și rece de sub mine. Nu era apă clar.
Iar trecându-mi degetele prin el, ridicându-le la nivelul chipului meu, recunosc sângele.
— Eu în locul tău, Zander, m-aș simți foarte vinovat, aud glasul șoptindu-mi în ureche.
Te rog. Nu mai vreau să te aud.
Mă ridic în picioare, pășind în față. Sunetul vâscos ruina liniștea din înăuntrul încăperii, iar în spatele meu mai auzeam pe cineva mergând după mine. Nu mă uitam în spate, continuând să merg în față. Lumina dispăru repede, rămânând doar o urmă de lumină vagă, naiba știe de unde, luminând sângele prin care mergeam.
— Știi care este problema? Faptul că mi-ai promis. M-ai lăsat, chiar dacă mi-ai promis.
Încetează.
— Tu acum? Tu acum poți să vorbești cu lumea, să te râzi, să te bucuri de viață.
Vocea sa. Aș vrea să nu o mai aud, simțeam cum mă sufocă încet.
Simt o mână rece pe umărul meu, iar eu mă opresc.
— Iar eu acum? Pronunță întrebarea, eu întorcându-mă în spate. Am murit. Și doar tu ești vinovat. Ar trebui să mori și tu.
— Mamă, reușesc atât să spun, înainte ca totul să se disipeze în vid.
Mă trezesc speriat, ridicându-mă în fund. Inima îmi bătea cu putere, răsuflarea fiindu-mi un haos. Am avut un coșmar. Simțeam cum fiecare bucățică din mine tremura, fiindu-mi imposibil să-mi recâștig controlul. Îmi scufund fața în palme, simțind materialul moale al bandajelor pe chipul meu.
Nu era prima dată când aveam așa coșmar. Iar de fiecare dată, trezea acel sentiment de greață din stomacul meu. De fiecare dată. Voiam să dispar, numai ca să nu visez asta.
•·················•·················•
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
