𝐈̂𝐧 𝐢𝐧𝐢𝐦𝐚 𝐞𝐢 - 𝐹𝐼𝑁𝐴𝐿𝐼𝑍𝐴𝑇𝐴

26. Camera 410

    - Ție? își aminti ea, să nu stea cu "mâinile-n buzunar".

    - Ca de-obicei.

        Se aflau la intrarea în parcul Alsopp.

        Semnul de "Accesul interzis" îți sărea în ochi, inevitabil.

        Era din cauza unui caz, o anchetă pe care o deschisese de curând poliția, Charlotte știa.

        Ei interziceau accesul pentru ca nu cumva să piardă probele.

        Știa că Jameson se uita la ea, însă continuă să meargă, până depăși semnul.

        Se opri și se uită la el. Rămase cu un pas în spatele semnului, iar ea așteptata pe partea opusă.

    - Sper că ai văzut ce scrie.

        Charlotte își ridică umerii.

    - Unele reguli, sunt făcute pentru a fi încălcate.

       Jameson o privi în acel fel, și știu la ce se gândește el.

    - Am spus unele! strigă roșcata, ridicând mâinile de-asupra capului.

        Se întoarse cu spatele și începu să meargă înspre locul unde voia să ajungă.

    - Treaba ta, îi spuse de peste umăr. Însă, dacă ajung mai sus de parc, înaintea ta...

        Jameson o luă îi sus, la fugă, fără să o mai aștepte.

    - Nu pot să cred! șuieră Charlotte.

        Își puse picioarele în mișcare, hotărâtă să nu îl lase primul. Dar, distanța de șapte metri dintre ei putea constitui, fără prea multe paranteze, un avans frumușel pentru el.

        Pe la jumătatea parcului, se opriră gâfâind și râzând înfundat.

    - Nu te-a învățat nimeni că trebuie să lași o fată să câștige? vorbi cu o voce dojenitoare Charlotte.

    - Cu trei surori care vor să muște din victorie, și un frate care numai bătut nu se dă, îmi pare rău, da' nu aprob așa ceva.

        Se uită pieziș la el și zâmbi, dusă pe gânduri, încercând să își imagineze ce viață colorată aveai alături de atâția frați. Frați, pe care și-i dorise enorm.

    - Hai pe aici.

        Îl îndrumă spre o parte lăturalnică.

        Totul era deschis și larg. Considera că e mai ușor să urci pe deal, decât printre copaci. Așa că, o luară din loc, până ajunseră la o potecă neumblată.

        Un luminiș se vedea la capătul potecii. Când ajunse acolo, în bine-cunoscutul loc, se așeză pe iarbă și privi stelele.

        Jameson făcu la fel.

        Se uita la întinderea vastă și, la fiecare luminiță cusută pe pânza uriașă.

    - Crezi că Dumnezeu chiar a pus fiecare stea pe cer? era curioasă de răspunsul lui.

        I-ar fi plăcut să întrebe mai demult asta, atunci când, stătea și se uita pierdută la luminile cerești, dorindu-și ca una dintre ele să fie, mama ei.

    - Da, cred că le-a pus pe fiecare la locul lor. De fapt, fiecare are un nume.

        O stea care pâlpâia îi atrase atenția. Se mușcă de buză.