Secretul lui Eithan

I. Balustradă blestemată!

După cinci ani...

              Mă grăbesc să iau sacoul albastru de catifea pe mine, disperat de ideea că aș putea ajunge târziu la ședința în care, tata și-a pus toate speranțele în mine. A naibii de alarmă, mi-a prelungit somnul cu jumătate de oră într-o dimineață atât de importantă! Îmi iau servieta și cobor scările grăbit cuprinzând balustrada cu ciudă.

Nu am amintiri atât de plăcute cu balustradele, chiar dacă nu aceasta fusese responsabilă de moartea Evei, trauma acelui accident încă mă urmărește ori de câte ori am de urcat sau coborât niște scări. Însă cum nu scapi niciodată de ceea ce urăști, în această dimineață aveam să-mi mai fac o amintire urâtă.

Fără să-mi dau seama, mi-am agățat ca un nătărău cotul sacoului în balustradă destrămându-l până la mânecă, iar partea mai proastă e că am mers așa doi kilometri cu mașina, până când am simțit, deschizând geamul, că la mâna stângă îmi era mai rece decât la cea dreaptă.

— Fir-ai tu să fii de balustradă neghioabă, am țipat descoperind ruptura mânecii, nu puteai să te rupi când aș fi venit acasă?

Cobor și mă uit bezmetic împrejur după ajutor. Întâlnesc în cale o doamnă mai în vârstă care pare a-mi fi biletul la loterie. Poate că par nesimțit a zice asta, dar, în momentul acesta îmi pare singura capabilă să mă lămurească care și cum e treaba cu cârpelile.

— Mă scuzați, nu vă rețin mult, am pățit un micuț accident, știți cumva cum aș putea repara asta? O întreb cu o oarecare disperare.

— Tinere, mă vezi croitoreasă cumva? Vezi peste drum croitoria "La Rose" și te rezolvă ei, îmi răspunde pe un ton flegmatic.

Am plecat grăbit zicându-i un "mulțumesc" șters. Ajuns în fața croitoriei, intru disperat trântind ușa.

— Mai încet domnu', că nu sunteți acasă la dvs. aici, țipase indignată o doamnă ce părea că șterge praful.
— Îmi cer scuze, am de reparat sacoul acesta, mă grăbesc!
— Da, toți ziceți așa, mergi în spate că o găsești pe Rose.

Dau din cap în semn că am înțeles și pătrund în cameră.

—Sunteți doamna Rose?
—Întocmai eu sunt, cu ce te pot ajuta? Aud un glas răsărind de după tejghea.
— Cu isprava asta! mă milogesc arătându-i mâneca descusută.
— Aoleu, ce urât arată! Va dura ceva să îl repar din păcate, adaugă trăgând sacoul de pe mine.
— La ora zece am o ședință importantă, terminați până atunci?

— Puiule, aș vrea să te ajut, dar uită-te la ceas. E noua și treizeci și opt de minute, abia dacă ajungi tu la ședința aceea, darămite să ai timp să stai după sacou.

Am privit ceasul de pe peretele croitoriei îngrozit. M-am blocat instant, nu am nicio idee ce să fac și unde s-o apuc. Doamna Rose îmi ia sacoul și îl duce în spate pentru a fi reparat. Nu mai am încotro, și decid să mă pornesc înspre companie doar la cămașă, și aceasta puțin atinsă de furia balustradei. Ajuns în apropierea ușii aud un glas venind din spatele meu:

— Psssst! Ia asta, îmi șopti o fată întinzându-mi un sacou. Ia-l și fugi, dar să mi-l aduci înapoi, este al iubitului meu. O privesc nedumerit și îmbrac sacoul în grabă. Mare mi-e mirarea să văd că mi se potrivește mănușă.

— N-am cuvinte să-ți mulțumesc, ești genială! Răspund cuprins de o bucurie inimaginabilă. Îl vei avea înapoi la ora două, afirm trecând pragul croitoriei fugind.

Am ajuns la companie la ora zece fără patru minute. Din fericire, totul era deja pregătit de Martha, secretara de nădejde a tatei care urma să intre în prenatal, fiind însărcinată în șapte luni.

În cele din urmă, ședința a fost un real succes, chiar și cu tot stresul îndurat de dimineață. Parteneriatul încheiat cu firma de lactate era condiția pe care tata mi-o pusese pentru a ocupa un post important în companie.

De astăzi înainte aveam să fiu noul director de vânzări a fabricii de dulciuri "Sweet Candy" din orașul San Diego. Aș vrea să îmi datorez mie în totalitate această victorie însă nu pot, fără fata de la croitorie, ținuta mea ar fi fost un dezastru iar încrederea mea ar fi rămas cu siguranță la pământ.

M-am întors fericit și împlinit la croitorie să îmi ridic sacoul și să îl returnez pe cel împrumutat.

— Se pare că nu ți-a lipsit sacoul, îmi reproșa doamna Rose, dând ochii peste cap, văzându-mă intrat pe ușa. Orice stricați, voi bogătanii înlocuiți repede!
— De fapt mătușa, este sacoul lui Filip, l-a lăsat aici dimineață și cum l-am văzut într-o situație la limită m-am gândit să îl ajut, completează fata de dimineață care îmi oferise sacoul, răsărind de după colț.

M-am luminat la față văzând-o. Mi-am ațintit privirea în șters către mâinile ei, sunt zgâriate și pline de cicatrici, probabil de la mașinile de cusut cu care lucra zilnic.

— Te căutam, cred că sacoul de la tine mi-a purtat noroc, ședința de astăzi a fost un real succes, îi răspund înmânându-i-l. Îți mulțumesc din suflet!
— Nu faceți un moment exagerat, bolborosește Rose mâhnită, Sarrah, adu-i sacoul băiatului și haide să îi urăm o zi bună în continuare!

Comportamentul ei mă indignează la culme, însă mă abțin cu greu să nu-i răspund cu aceeași monedă, mă tratează de parcă sunt un snob bogat cu pretenții de haute couture. Măcar cu această ocazie am aflat și numele fetei.

— Poftim, este curat și călcat. Ai mare grija unde îl mai agăți, obiectul în care l-ai rupt pare să te urască. Chicotește Sarrah înmânându-mi sacoul într-o pungă albastră.

— Mulțumesc, a fost o balustradă mai ursuză, voi fi mai atent pe viitor. Cât costă reparația?

— Zec...

— Douăzeci de dolari! afirmă răstit Rose, întrerupând ceea ce voia să zică Sarrah.

Am achitat totul și am ieșit cuprins de nostalgie pe ușa croitoriei. Normal că balustradele mă urăsc, tot una mi-a răpit-o pe Eve și încă simt că mai am multe de îndurat de pe urma acelei întâmplări nenorocite.

Chiar dacă au trecut deja cinci ani de la moartea lui Eve, amintirea cu ea căzând în gol e încă atât de proaspătă în sufletul meu. Poate că durerea morții ei s-a mai estompat, dar sentimentul de vină niciodată. Tot ce îmi doresc acum e să mă pot dezlega cumva de trauma acestei morți, pentru care mă simt atât de vinovat și să învăț să trăiesc din nou.