Amorțeală

48 4 2
                                    


Trupul fragil îi tremură-n neștire.

 Aș vrea să cred că nu-i de la mine, 

Dar privire-i ușor se-nfioară

 Când se uită la mine o ultimă oară. 


 O tăcere atât de-nsemnată 

Încât mă face să cred că e moartă, 

 Însă când s-o las să zacă-n pământ 

 Se ridică să zboare cântând. 


 Atunci am înțeles că doar eu sunt de vină, 

Însă sfârșitul ei m-alină c-o atingere fină. 

Răceala din privirea ei prea domoală 

Mă apasă pe suflet, lăsându-l să moară. 


Un sfârșit mult prea tragic 

Pentru o ființă cu trupul letargic. 

Aș vrea să-i mai spun câteva cuvinte, 

Dar știu că nu își va aduce aminte

Cuvinte în ordineWhere stories live. Discover now