Academia Secretelor

Capitolul Douăzeci Și Opt

De bună voie sau silită.

- Bine, poate nu sunt aici datoriă îngrijorării mele pentru tine. Dar sunt din cauza ta, rosti ea, iar în mod surprinzător, nu detectam nicio urmă de ură în glasul ei.

- De ce? Fii mai explicită, pentru că eu chiar nu înțeleg ce te-a oprit din a pleca de la academie.

Lisa și-a trecut o mână prin părul sau blond și des, în semn de anxietate. Abea atunci am început să o privesc cu mai multă atenție, observând niște detalii noi precum faptul că pielea ei căpătase o nuanță atât de deschisă de alb, încât mai avea puțin și se asemăna cu o fantomă ; slăbise mult într-un interval de timp atât de scurt ceea ce mi se părea aproape la fel de dubios precum petele discrete de la gâtul ei. Mi se părea că ea încercase să acopere acele urme cât mai mult, folosindu-se de fond de ten și aproape reușise. Dar ochii mei erau destul de ageri pentru a vedea că ceva nu era în regulă cu Lisa.

În următoarea secundă s-a întâmplat cel mai neobișnuit lucru : o lacrimă minusculă i s-a strecurat printre pleoapele între-deschise, dar ea a șters-o imediat, privindu-mă din nou cu intensitate.

- La naiba... Uită de tot ce am spus! înjură ea gata să își ia tălpășița. Mă descurc și singură!

Schimbarea ei bruscă ne-a luat pe toți prin surprindere. Puteam să văd rușinea de pe chipul ei și nu o învinovățeam pentru asta. Probabil că era foarte dureros să se prezinte în fața mea în felul acela. Dar nu am avut timp să procesăm ce se întâmplase, pentru că dacă mai zăboveam mult am fi lăsat-o pe Lisa să ne scape printre degete.

- Nu atât de repede, mârâi Kaleb, apucând-o de braț înainte de a fugi. Când ai venit aici erai disperată să vorbești cu Maze. Doar nu crezi că faci atâta vâlvă ca mai apoi să ne lași cu ochii în soare, nu?

Tonul lui autoritar și privirea sa intimidantă au reușit să o facă pe Lisa să asculte. S-a întors cu fața la mine, arătând parcă mai albă decât înainte. Mă transformasem cumva într-un monstru și nu știam eu?

- Lisa, calmează-te, am spus eu încercând să par mai blândă deși nu eram nici pe aproape. Acum nu mai poți da înapoi așa că vorbește o dată sau te fac eu să vorbești.

Lisa își mări ochii. Ei bine, felicitări Maze! Te descurci de minune în a face pe cineva să se relaxeze! mă mustram în sinea mea.

Și totuși, de ce era ea atât de emoționată?

- Aveți dreptate, spuse ea într-un final, evitându-mi privirea ce era ațintiță asupra sa. Dar trebuie să îmi promiți că mă vei ajuta cât poți tu de mult! se rugă ea, aproape implorând.

I-am aruncat o privire confuză lui Zach, care se afla exact în spatele Lisei. El dădu din cap dezaprobator, la fel ca Adam și Ryder. Ceva era într-adevăr putred la mijloc, dar dacă Lisa avea informații utile? Nu puteam pur și simplu să o alung doar pentru că îmi cerea ajutorul în schimb și pentru că cei trei nu erau de acord. Plus că eu nu eram cunoscută ca fiind docilă.

- Îți promit, am rostit, declanșând un val de împotriviri, multe venind și de la oamenii care schimbaseră taberele. Drace, ascultați și cu ce era de spus și gata, m-am răstit eu la ei.

Odată ce vocile au pierit, mi-am fixat privirea adora Lisei, în ai cărei ochi puteam să văd ceva neobișnuit : speranță.

- Mulțumesc, Maze. Știu că m-am comportat oribil dar...

- Spune mai repede, te rog. Am promis că te voi ajuta cât pot eu de mult. Dar poate nu voi avea cum, am avertizat-o.

Ea înghiți în sec și își coborî privirea în pământ. Tușind de două ori pentru a-și drege vocea, a început să povestească.