Tronul de Foc

Prolog

Noaptea incepu, iar intunericul se lasa peste taramul Solasta,umbrele reintrand in gloria lor cucereau pamantul in timp ce ultimele raze ale soarelui apuneau dupa versantii estici.

Oamenii reintrau in casele lor istoviti dupa o zi de munca si se lasau incet prada somnului.Si incet doar glasul pasarilor sau al insectelor se mai auzea in intreaga natura.

Dar un anume vanator in durerea sa inca cutreiera padurile negasindu-si locull in lume.Acasa nu mai avea cine sa il astepte, nevasta ii murise odata ce i-a nascut copilul, si poate viata nu ar fi fost asa cruda , insa pana si copilull lor se nascuse mort.

Omul nu stia cu ce gresise zeului morti , Helllas, incat sa ii fie luate ambele fiinte dragi din viata lui asa devreme.Insa oricat incerca sa gaseasca raspunsul nu il gasi si singura sa motivatie de a mai trai era sa cutreiere padurile , locul unde totul incepuse in viata lui si se terminase.

Si poate avea sa se termine si viata lui in aceasta seara?Oare era o decizie asa gresita?Adica ce mai avea de pierdut, nu era ca si cum avea la ce sa se intoarca sau ce sa mai faca...Pana si micile bucuri ale vietii nu le mai putea simti, totul parea mort si fara sens.

Si in gandurile sale profunde vanatorul nu realiza ca se afunda in adancul padurii, din ce in ce mai mult si probabil nici nu s-ar fi trezit daca nu ar fi auzit cum tunetele se auzeau din zare unul dupa altul,iar nori incepeau sa se descarce parca dorind sa planga la unison cu sufletul barbatului.

Dar pentru prima data in padurea intunecata nu se mai auzi doar linistea naturii si cantecul acesteia, din zare se auzea tipatull unui bebelus ce urlla cat il tineau plamani.

Pentru o secunda ,barbatull crezu ca e jocul meschin al vieti ce dorea doar sa il chinuie,readucandu-i aminte ca nu a putut auzii aceste sunete de la propiul sau fiu ,insa cand plansul copilul persista ,inima barbatului parca s-a rupt in el.

Insticntul sau patern urla catre el,si in ploaia marunta si deasa acesta incepu sa se lase ghidat de sunetele disperate ale copillasului, iar gandurile sale devenind tot mai negre, anumite famillile ca a llui nereusind sa isi creasca copii din cauza universului,dar alti si aruncau in mijlocul paduri ca niste gunoaie.

Insa dupa putine cautari de parca a fost menit pentru el acesta gasi un bebelus infasurat intr-o paturica la adapostul unui copac,si cu pasi mici barbatul se apropia de copilul nimanui se pare.

Dar cand se apleca ramasese minunat de ce vazu, bebelusul avand niste ochi negrii precum taciuni ce mocneau, ce avea un perisou argintiu precum matasea fina si piellea alba ca spuma laptelui.Parea a fi copilul unei zane, insa acestea de mult nu mai cutreierasera pamanturile oamenilor, si la cat de greu era sa se reproduca se stia ca copii erau darurile zeilor pentru ei.

Insa acest copilas statea in ploaie singur si plangea, parca asteptand sa fie gasit de el.Parca era cadoul universului pentru el, un nou sens pentru viata lui , un nou motiv de a trai.

In acel moment barbatul facu cateva rugaciuni scurte de multumire zeilor si il lua pe micul prunc in brate ascunzandu-l in spatele gecii de ploaie si fugi spre casa ,cum nu o mai facu niciodata.

Pentru prima oara dupa zile si saptamani simtind ca avea din nou pentru ce sa traiasca.