Lumina mea întunecată

I

Povestea este scrisă în cadrul concursului „Such a cliche" organizat pe serverul AstroWatt

Gen: Urban fantasy

Clișeu: Ea se îndrăgostește de răpitorul ei

Prompt: Plimbandu-se singura pe strazile Romei, protagonista e rapita de un barbat, capul unei mafii, care se dovedeste a fi un barbat din trecutul ei. Incercarile ei de a scapa din ghearele lui esueaza de fiecare data, iar ea sfarseste prin a se indragosti de rapitorul ei.

LUMINA MEA ÎNTUNECATĂ

        Nu îl voi ierta niciodată pentru ce mi-a făcut, chiar dacă e mort.

        E ziua cea mare, iar pașii ce străbat pavelele acoperite de straturi groase de mizerie și sânge îmi stârnesc greață și dispreț. Locul în care probabil Seth și-a dat duhul, cel mai periculos loc al Romei noi.

        Locul ăsta mereu mi-a dat fiori. Întunecat, plin de criminali ascunși după mere coapte și lăzi pline cu roșii suculente, așteptând să le cumperi marfa. Și nu pe cea afișată în fața tuturor.

        Iar Seth asta a făcut. A cumpărat marfa până nu a mai putut-o plăti, iar prețul a fost luat de unul singur. Prețul vieții.

        Vedeți voi, el trebuia să fie în locul meu acum, nu eu. El trebuia să își târâie picioarele spre palat, așteptând să fie încununat drept mâna dreaptă a regelui. El trebuia să treacă prin patru ani de chin și antrenamente cu mama și tata, iar tot el trebuia să își taie degetele în sârma nenorocitului de arc, învățând cum să țintească perfect, nu eu. Toate astea erau ale lui, nu ale mele.

        Dar el a ales să scape, să-mi lase totul mie, ca un frate iubitor ce era. Precum un cadou frumos împachetat pe care atunci când aveam să-l deschid, m-ar fi cuprins cu totul într-o lume plină de întuneric și chin.

        Toți cred că ce am primit eu este o binecuvântare, dar eu nu o văd nimic mai mult decât ca pe un blestem.

        Știu că nu am de ales, după atâția ani de pregătire pentru ziua asta, nu pot da înapoi, oricât de mult aș vrea. Așa că fac ce trebuie pentru familia mea. Așa cum am făcut mereu. Și nu pentru că îmi pasă de ei, ci pentru că sunt o lașă.

        Strâng în palmă cele două săgeți cu vârf aurit și periculos de strălucitor, gândindu-mă cum ar fi dacă mi-aș înfige una dintre ele în piept și aș termina cu toate astea.

        Pufnesc într-un râs amar, zâmbind la gândul prostesc și-mi număr pașii, urmărind cum pășesc pe betonul murdar, apropiindu-mă de viitorul meu predestinat.

        E liniște. Mult prea liniște pentru locul ăsta de obicei aglomerat, iar aerul e aproape suportabil în lipsa negustorilor. Toată lumea e probabil la palat, așteptând încununarea mea, obligații fiind să se prezinte, ceea ce nu mă bucură. Dacă nu era deja clar, nimic din toate astea nu mă bucură.

        Bate vântul, iar prelatele găurite ce adăpostesc tarabele mucezite fâlfâie puternic, răspândind praf și gunoaie în jur. Ar trebui să mă enerveze praful așezându-se pe costumul meu auriu. Format din pantaloni al cărui material fin nu l-am mai văzut în viața mea și o tunică albă, cu broderie de aur ce îmi îmbracă la perfecție formele abia sesizabile, costumul și-ar strica frumusețea. Dar nu îmi pasă.

        Sunt din ce în ce mai aproape de ieșirea din piață și simt cum mi se întoarce stomacul pe dos cu fiecare pas pe care-l fac. Înghit în sec și strâng din nou în mâini arcul și cele două săgeți, trecând printre perdelele uriașe de nailon sfâșiat, maroniu de la mâinile murdare prin care a trecut. Imediat după ce dau drumul perdelelor, un trosnet se aude înfundat.