Lupul și eu

    Întuneric. Asta văd. Asta simt. Alerg, dar nu fug de nimeni. Mă simt înțeleasă aici în pustietate. Lupii urlă și parcă simt durerea mea. Inima mea îi înțelege. Urlu și eu odată cu ei. Nu îmi e frică, mă simt în siguranță aici. Mă simt înțeleasă de pădure și de tot ce îi aparține. M-am oprit pe marginea stâncii. Vântul adia și îmi șoptea că aici sunt liberă, că totul este de partea mea și că nimeni nu mă poate judeca. Aici puteam fi eu fără să dau socoteală nimănui. Aici eram pe cont propriu, dar nu-mi păsa, deoarece puteam să fiu adevărata eu în aceste locuri.
    De undeva, de nicăieri, din întunericul pădurii, spre mine a pășit un lup. Mărimea lui ar fi trebuit să mă înfricoșeze, dar ochii lui negri, sclipitori mă hipnotizau, mă calmau. M-am așezat în genunchi, privindu-l. Înălțimea lui mă depășea, dar nu eram înspăimântată, iar el simțea asta. S-a apropiat încet de mine și a lăsat capul în jos dându-mi consimțământul de a-i mângâia blana moale și albă care strălucea în lumina lunii.
    Și-a apropiat capul de gâtul meu, dar a ezitat pentru câteva momente. Inima mea începuse să bată cu putere, iar el simțea că mă cuprinde un fior de teamă, dar nu a renunțat și și-a sprijinit capul de umărul meu. Brusc orice frică pe care o aveam a dispărut și m-am simțit în siguranță. Parcă mă proteja de tot ce era rău pentru mine. Simțeam că acel lup mă înțelegea.
S-a depărtat ușor de mine și am mers împreună lângă marginea stâncii. Am urlat. Am urlat amândoi la Lună. Am urlat amândoi cu aceeași durere și am simțit că suntem ascultați în sfârșit.
    Acea pădure neagră mă calma de fiecare dată. Numai noaptea mă duceam să alerg, pentru că noaptea era timpul meu. Luna îmi lumina calea și mă conducea spre aceeași stâncă. De acolo priveam satul, iar toate amintirile care mă cuprindeau, dispăreau întotdeauna. Vântul le lua din mintea mea și le ducea departe lăsându-mă goală, dar liberă.
    Același lup alb de seara trecută a apărut lângă mine. Nu îmi mai era frică. Aveam încredere în el și el în mine. Simțeam ca și cum l-aș fi cunoscut de o eternitate. S-a așezat lângă mine și am privit amândoi în gol. M-a lăsat să-l mângâi din nou. Corpul lui era foarte cald în ciuda vântului recere care adia din când în când.
    Atmosfera era liniștitoare și pentru câteva minute am simțit că sunt desprinsă de realitate, dar când vine vorba de mine, o minune nu se întâmplă de două ori. Din depărtare, ca un ecou s-a auzit un zgomot puternic, ca o împușcătură.
    Animalul de lângă mine și-a ridicat capul și a ciulit urechile. Dintr-odată a devenit alarmat și m-a privit speriat. Știam că e timpul să plecăm. Eram surprinsă într-un fel, deoarece niciun vânător nu vine de obicei în pădurile de aici.
    Comunicam cu lupul doar din priviri și  știam că mă roagă să mă urc pe spatele lui și asta am făcut. Mușchii lui s-au încordat și a început să fugă. Alerga foarte rapid, dar în liniște, abia sesizam copacii pe lângă care treceam. Îmi imaginam că simțurile lui erau în alertă maximă și cred că ne doream siguranță reciproc. Nu voiam ca el să pățească ceva. Era unică ființă care mă înțelegea.
    Într-un timp scurt, am ajuns în fața casei mele. Mi s-a părut foarte ciudat că știe unde stau. Am coborât din spatele lui și l-am mângâiat pe cap mulțumindu-mi. A făcut un fel de plecăciune în fața mea, apoi a plecat imediat înapoi în pădure. Restul nopții m-am rugat ca orice sau oricine ar fi fost în pădure să nu-l rănească. Îmi era teamă pentru el, dar aveam încredere, într-un fel, că se poate apăra și singur.
    A plouat. Două nopți la rând a plouat puternic și mi-a fost blocată orice dorință de a pleca spre pădure. Mă gândeam la lupul meu.Oare e bine? Oare a pățit ceva? Nu am mai auzit urletul lui serile acestea. Mă rog să se fi adăpostit în timpul acelor ploi torențiale. Mă rugam să nu fi plâns cerul pentru el, deși acest gând mă bântuia de când am auzit zvonurile.
    În dimineața următoare nopții când lupul m-a adus acasă, am auzit o discuție între mama și bunica mea cum că un vecin ar fi împușcat un animal mare, dar nu l-ar fi prins. Ar fi reușit să scape, din câte se aude. Câteva zile am fost tulburată. Accesul în pădure îmi era oarecum închis din cauza vremii care se înrăutățea. Am așteptat. Așteptarea era cea mai grea. Fiecare clipă îmi părea o eternitate și întrebările îmi măcinau sufletul neîncetat. Am adormit plângând. Mă simțeam singură iar. Pentru mine el nu era doar un simplu animal sălbatic, ci era un prieten foarte bun, o ființă cu o sclipire deosebită în ochi, care mă înțelegea fără să comunicăm, era o completare a personalității mele și o alinare pentru durerea mea.
    Am adormit, după o lungă vreme, cu lacrimi în ochi, din nou, pentru că nu mă puteam duce să alerg. Interiorul meu era distrus încet de tot felul de bănuieli și de imagini groaznice pe care mintea mea le crea. De-a lungul timpului învățasem să-mi ascund lacrimile față de lumea exterioară reușind să trec astfel și prin acest moment... oarecum. Am așteptat zile care au devenit săptămâni în care nu m-am mai putut întoarce în pădure din cauza vremii care era mult prea schimbătoare pentru mijlocul primăverii.
    Într-un final, m-am săturat. Așteptarea aceasta devenise insuportabilă și nu mai puteam dormi noaptea. Eram mult prea neliniștită. Dacă a pățit ceva rău? În seara aceea, după ce tot satul a fost cufundat în somn, am ieșit la alergat cum o făceam și înainte. Vântul bătea puternic, iar crengile se mișcau haotic în aer creând vijelii și imagini ale unor monștrii ireali. Pentru prima dată îmi era frică. Pădurea nu mai părea prietena mea, ci coșmarul meu. Oriunde priveam impresia că văd o pereche de ochi. Mă simțeam urmărită. Am încercat să fug spre casă, dar oriunde mă duceam nu mai recunoșteam drumul. Îmi era teamă. Intrasem în panică. Dacă nu aveam să mă mai întorc vreodată acasă? Alergam în continuare și nu mai înțelegeam nimic. Am parcurs acel drum de zeci de ori, mai ales noaptea, cum de nu îmi mai dădeam seama în ce direcție să o iau?
    La un moment dat, o creangă mi-a venit în față, iar eu nu am mai văzut drumul și m-am împiedicat de o rădăcină ieșită la suprafață. Am încercat să mă ridic, dar în zadar. Piciorul nu mai asculta de comenzile date de creier și începea să mă doară groaznic. Încercam să-l masez, dar nu ajuta. Plângeam în continuare. Aici aveam să rămân. Eram speriată, panicată și cred că mă și zgâriasem la gleznă destul de rău încât să-mi curgă și sânge. Am auzit foșnete în jurul meu și păreau mult prea aproape de pământ ca să fie provocate de vânt Am rămas încremenită. Nu mai aveam curajul nici să îmi mișc capul. Acea ființă, care se învârtea prin frunziș în jurul meu, se apropia încet de mine. Respirația accelerată pe care o aveam până atunci s-a oprit brusc. Piciorul mă durea îngrozitor și degeaba apăsam pe rană, sângele tot nu se oprea. Lacrimile îmi curgeau șiroaie pe obraji, iar acea creatură pășea încet în fața mea.