Amnezie

Capitolul XII

- Sigur că nu. De aceea nu ai vrut să-mi spui de la început culoarea lui adevărată? Stephen surprinse scuza enunțată chiar de ea și dădu din cap că da, revenind cu privirea asupra culorii exotice a părului ei. Era un cadru perfect care-i înrăma trăsăturile perfecte și pielea ca porțelanul.

Sheridan remarcă pe chipul lui nu expresia repulsiei, ci faptul cã o admira.

- Ție îți place?

Îi plăcea. Îi plăcea fiecare părticică din trupul ei.

-Da, îmi place, spuse degajat. Mă gândeam că e neobișnuit să ai părul roșcat în America.

Sheridan deschise gura să vorbească, dar nu cunoștea răspunsul.

- Nu... nu știu dacă e așa. Nu știu cum e în Anglia.

- Ce te face să spui asta?

- Faptul că fata care m-a ajutat a recunoscut la insistențele mele că nu a mai văzut în viața ei păr de o asemenea culoare. Părea foarte surprinsă.

- A cui părere contează cel mai mult? o întrebă el.

- Bine, dacă pui problema astfel... Sheridan se intimidă, simțindu-se încinsă de surâsul lui cald. Era atât de frumos — masculin și straniu —, încât îi venea greu să nu-l privească, dar și mai greu îi venea să creadă că o alesese pe ea din atâtea femei din țara lui. Îi plăcea compania lui, umorul său și felul blând de a se purta cu ea. Număra orele petrecute între vizitele lui, așteptând cu nerăbdare clipa când va bate la ușă, cu toate că stătea puțin în camera ei şi nu-i oferea nici o informație. Drept rezultat, tot nu știa nimic despre ea sau despre el, sau despre presupusa lor legătură. Nu mai dorea să fie în necunoaştere şi aştepta ca memoria ei capricioasă să-i revină în fiecare clipă, pentru a-i oferi răspunsurile.

Înțelesese punctul de vedere al lordului Westmoreland, acela de a nu-i periclita starea sănătății prin eforturi de aducere aminte, dar își simțea trupul vindecat deja. Se ridicase din pat, făcuse baie şi îşi spălase părul, apoi îmbrăcase un halat de casă pentru a-i dovedi că era destul de întremată ca să-i poată pune întrebări și să asculte răspunsurile. Picioarele îi mai tremurau probabil din cauza slăbiciunii de pe urma bolii; sau era un simptom al nervozității pe care o resimțea adesea în prezența lui?

Îi făcu semn spre cele două canapele din fața cărainului.

- Te deranjează dacă ne aşezăm puțin? Mă tem că am stat atât de mult în pat, încât îmi simt picioarele slăbite.

- De ce nu mi-ai spus asta mai devreme? zise Stephen, făcând un pas înapoi pentru a o lăsa pe ea să se aşeze prima.

- Nu știam dacă am voie. Se ghemui pe canapea, cu picioarele strânse sub ea, aranjindu-şi halatul în jurul corpului. Unul dintre lucrurile pe care Stephen observă că ea le uitase cu desăvârşire era că tinerele bine crescute nu stăteau de vorbă cu bărbații care nu le erau soți în budoarul lor. Pe de altă parte, Stephen era la fel de conştient de aceasta cum era de propria-i prezență aici. Nu luă in seamă aceste amănunte pentru a afla ce doreşte.

— De ce mi-ai spus că nu știi dacă ai voie să te așezi?

Privirea ei stânjenită se îndreptă spre focul din cămin, iar Stephen se simți cumva frustrat că nu-i mai vede ochii.

- Am înteles de la Constance - camerista - că ești conte. ÎI privi cu intensitate parcă așteptând ca el să nege, lucru care lui i se păru neobişnuit, în comparație cu celelalte femei pe care le cunoscuse.

- Și? întrebă el văzănd-o că a tăcut.

- Și că ar trebui să mă adresez ție cu „milord". Când îl văzu că ridică o sprânceană, așteptând continuarea, îi făcu pe plac: Printre lucrurile pe care se pare că mi le amintesc este și că în prezența unui rege nu trebuie să te așezi, decât dacă ești invitat.