HADES

Capitolul 6

— Nu, apasă butonul. Nu mă face să repet.

— Hades..

Închid ochii şi spun:

— Fă-o şi pleacă. Acum.

— O voi face, dar măcar lasă-mă să mă întorc şi să te verific.

Dă să plece, dar se răsuceşte din nou spre mine:

— Ştii, mă întreb de unde această hotărâre bruscă de a intra în această cameră. Tocmai acum, când au trecut doar șapte zile de la ultima ta poposire pe aici și fix când găzduim personalităţi importante și nu mă refer la senatorii aflați pe palierul patru al clădirii, face el prefăcându-se gânditor.

— Taie rahatul, Joshua.

— Opreşte răpirea asta, înainte să te coste.                Nu lăsa pe nimeni să te afecteze. Cu atât mai mult o femeie. Această femeie.

— Încă un cuvânt şi te voi concedia.

Ochii i se întăresc ca așchiile de gheaţă, dar știe că nu vorbesc în van.

— La dracu', ai şase ore dacă-ţi doreşti. Dar mă întorc peste trei ore să te verific, indiferent dacă-ți convine sau nu.

În tăcere, el pleacă. Abuzul asupra trupului meu nu e unilateral. De fapt, de la prima mea tortură, am încetat să mai simt. Aşa că am făcut asta zilnic, de la treisprezece ani, apoi săptămânal de la douăzeci, iar acum am ajuns la performanța de a o mai face doar lunar. Preventiv.

Am devenit mai puternic şi mai indiferent de fiecare dată când ieșeam de aici. În exterior cel puţin. Am rezistat oricărui tip de sentiment, spulberându-l ori de câte ori încerca să iasă la suprafaţă. Așa am reuşit să-mi reprim emoțiile. Nu-mi permiteam să simt..şi de aici a luat naștere Hades.

Norman nu numai că mi-a uneltit un nou nume, o nouă identitate, dar mi-a indus, fără ca măcar să-și propună, leacul pentru a nu mai avea sentimente, letale pentru existența mea și care m-ar face doar  vulnerabil şi slab în faţa altora. 

De fapt, în timpul primei mele bătăi, am observat când Norman mă lovea tare, încetam să mai simt. Numai Joshua a plâns ca un copil prima dată când
l-a urmărit făcând asta. Probabil încă îi stăruia în minte imaginea cu mine întins într-o baltă de vărsături proprii. M-a străbătut un fior violent. Tortura. Scaunul cu electroșocuri. Bătăile.

Să fiu încuiat într-o cameră întunecată ore în şir, doar cu demonii mei care să-mi ţină companie. Şi exact așa mi-am amintit cine eram. Cine mă făcuse Norman Valverde. Altul decât întreaga mea familie biologică se aşteptase să fiu. Un perdant de talie mondială. Şi când am decis ceva, nu am dat greş niciodată, indiferent de mijloacele necesare pentru a-l realiza.

Karlie

Eram prizonieră aici. După alte două zile, în care am fost ignorată de răpitorul meu şi în care încercase să mă ţină ocupată cu toate cele trei alegeri de schimbare de decor interior, am cam rămas în pană de idei. Mi-am petrecut ziua în dormitor. Am dormit puţin, am citit şi am mai dormit încă ceva timp.

Josephine şi-a făcut apariţia şi nu am întrebat-o de Hades, deşi limba mă furnica s-o fac. Când Josephine s-a întors cu desertul de după masa de prânz, în cele din urmă m-am apucat s-o întreb:

— Hades unde e?

— Domnişoară, domnul Hades nu-mi spune niciodată despre activitatea dumnealui.

— Dar este aici? În aceeaşi clădire, vreau să spun?

I-am văzut reținerea şi cumva mi-am aflat şi răspunsul. Ticălosul se afla aici, dar îşi petrecea timpul în altă parte. Unde? Cu cine? Şi de ce-mi păsa? Am urmat-o în bucătărie, uitându-mă în jurul meu, pentru prima dată de la sosirea mea aici. Culoarul principal ducea în mai multe direcţii, dintre care una trebuia să fie bucătăria, având în vedere mirosul delicios care venea din acea direcţie. Puteam vedea camera de zi printr-o arcadă mare. Restul uşilor interioare stăteau închise. Mi-a atras atenţia uşa masivă de la intrarea în acest duplex. Nu ea în sine, doar ceea ce se află dincolo de ea.