Fugi cu mine, nu de mine

20. Nu-i spunem?

- E prea multă mizerie. N-am de gând să dorm aici. zise ea scurt. Arată-mi o altă cameră. De preferat una cât mai departe de a lui.

După ce se instală în noua ei cameră, Eleanor făcu o baie lungă apoi se băgă în pat. Marchizul trimisese un servitor prin care o anunțase că dorea să i se alăture la cină. Și deși era lihnită, Eleanor preferă să bea un pahar cu apă apoi să se pună la somn.

A doua zi de dimineață, proaspăta soție se îmbrăcă într-una dintre cele mai frumoase rochii ale ei, își puse camerista să-i aranjeze părul  într-o coafură la modă și părăsi casa. Avea de gând să stea în oraș îmtreaga zi. Planul era să meargă mai întâi la o plimbare prin parc apoi să ia toate magazinele la rând. Nu avea nevoie să cumpere nimic, dar simțea o nevoie disperată să-l vadă pe Devon... poate totuși avea noroc să-l zărească pe undeva. Desigur, nu avea de gând să-i și vorbească...doar să-l vadă pentru câteva momente. Atât. Să știe că e bine.

Dar norocul nu fu de partea ei. Nici azi, nici mâine și nici întreaga săptămână. Deși se aranjase zilnic și plecase în oraș de la prima oră a dimineții, nu reușise să-l vadă nici măcar o singură dată. Parcă-l înghițise pământul. Iar asta o facea pe Eleanor să devină și mai irascibilă seara târziu când se întorcea acasă iar marchizul se umfla în pene cerându-i socoteală. Certurile între ea și marchiz erau la ordinea zilei. Nu conta unde erau, ei se certau precum cei mai aprigi dușmani și de cele mai multe ori cearta începea din cauza Eleanorei. Așa că în acea casă până și servitorii o urau din tot sufletul.

Într-una din serile următoarei săptămâni, Eleanor își puse la gât setul ei preferat de bijuterii și îmbrăcată într-o rochie superbă plecă la bal. Lumea începuse să se obișnuiască cu ea în noul ei rol de marchiză de Dublin. Deși în primele zile de după nuntă circulaseră tot felul de zvonuri despre ea și despre amantul ei care se întâmpla să fie lordul Ashbourne, acum nimeni nu mai îmdrăznea să-i bată apropouri. Cel puțin nu în față. Atitudinea rece a Eleanorei îi determinase pe ceilalți să se gudure pe lângă ea în încercarea de a-i intra în grații. În doar două săptămâni se transformase din vesela lady Eleanor în dificila marchiză de Dublin. Sau cel puțin așa auzise ea că i se spunea atunci când nu era prin preajmă.

Dar doar Eleanor știa că niciunul nu avea dreptate. Titlul acela râvnit de toate tinerele debutante nu o făcuse să meargă cu nasul pe sus. Nu. Singurul motiv pentru care poate că mergea cu nasul pe sus, era faptul că nu putea să respire. Titlul de marchiză se simțea ca o funie în jurul gâtului ce o lăsa fără aer cu fiecare zi ce trecea.

Spre dezamăgirea ei, deși dăduse ocol sălii de bal de câteva ori, Eleanor nu reuși să-l găsească pe Devon. Aproape că-și pierdu orice speranță când în cele din urmă în mulțime văzu un chip cunoscut. Pentru prima dată de la nuntă, pe buzele Eleanorei apăru un zâmbet. Iar acest lucru nu scăpă neobservat de cei din jur. Elias era acolo, iar Eleanor aproape că plânse de fericire. Ochii îi sclipeu de la lacrimile ținute în frâu atâta timp. Dar nu avea să plângă. Nu, nu. Trebuia să se controleze. Trâgând aer în piept pentru a se calma, Eleanor porni prin mulțime direct către Elias care se părea că discuta cu un grup de domni și doamne.

Cu cât se apropia mai mult de el, cu atât zâmbetul Eleanorei se lărgea. Era atât de fericită! Le dusese dorul tuturor! Elias, Nevil, Aidan, Margaret și toți ceilalți de la club ocupau un loc special în inima ei. Fuseseră atât de buni cu ea, acceptând-o atât de ușor în familia lor unită.

- Bună seara, my lord! zise Eleanor zâmbitoare, în momentul în care reuși să ajungă în grupul lor.

Elias, care până atunci conversase cu unul dintre domni, se opri imediat ca și cum ar fi înghețat. Cei din jur, care ascultaseră atenți cuvintele lui, făcuseră acum un cerc mai larg parcă uimiți să o vadă acolo. Adevărul era că aveau și de ce. Ea nu inițiase nicio conversație de când devenise marchiză.