HADES

Capitolul 2

Pentru a fi just, la această oră a dimineţii, majoritatea clienţilor sunt cazaţi în diferitele lor camere, astfel încât sugestiile obişnuite sunt bine ascunse. Nu este atât de bine ascunsă femeia care atârnă chiar deasupra capului meu, pe când intru în inima zonei clubului de la parter, complet goală, părul lung şi roşu, atârnând liber şi cu picioarele deschise.

Deşi sunt vreo două duzini de membrii, ei sunt singurii care aleg pedeapsa la vedere. Păşesc în lateral, iar fata de la recepţie își ridică privirea, cu ochii mărind o atingere când mă vede, dar are grijă să nu se angajeze într-o conversaţie cu mine. Îmi dă cartonașul de culoare neagră ce-mi permite intrarea în spațiul meu personal, şapte etaje mai sus.

O chelneriţă vine spre mine cu un pahar de apă pe un platou de argint. Îl iau şi îl beau, apoi mă îndrept spre liftul meu privat. Cu o mişcare a cardului, ușile se deschid. Câteva secunde mai târziu, sunt la etajul şapte. Mocheta neagră şi pereţii cu lambriuri scumpe îmi înăbuşă paşii, în timp ce mă îndrept spre cameră, la capătul holului lung. Pe ambele părţi, ușile de oţel şi pereţii izolaţi de sunet izolează bărbaţii şi femeile cedând celor mai josnice înclinaţii în numele pedepsei. Unii sunt la fel de inofensivi ca un profesor care obligă un elev să înveţe pe de rost o poezie densă. Alţii nu sunt..nu.

Joshua este responsabil a ne asigura că nu spunem pas normelor de siguranţă sau încălcări de norme de drept, dar în calitate de proprietar al unităţii, eu sunt ascuns de toţi membrii, iar cererile de pedepse potenţiale ale membrilor sunt extrem de vaste.
Am văzut câteva. Suficient cât să ştiu că lăcomia şi banii nu sunt prioritățile mele, căci altfel soldul meu bancar ar fi de zece ori mai gras decât este în prezent, dacă n-aş fi refuzat mai multe cereri de membrii decât cel existent și alte cereri de jocuri pervertite.

Mai nimic din viaţa asta nu mă mai poate face să-mi întorc stomacul pe dos. Nu mai. Dar chiar şi eu ştiu să las câteva lucruri în pace. În plus, cu planul meu de a-mi revendica banii datoraţi de regatul Valverde şi de a mă lepăda de fapta care încă mai atârnă şi mă constrânge în consiliu, nu mai am nevoie de alte distrageri. Stând în faţa uşii rece de oţel-intrarea în petrecerea mea personală din iad, aproape că ezit.

Ar fi mai bine să las lucrurile așa? Nu. Mă voi trezi doar să mă gândesc într-acolo. S-a mai întâmplat. Până în prezent nu-mi amintesc ce m-a determinat să fac un pas înapoi? Nu vreau să ştiu. Senzorii îmi ascultă vocea, iar camera este scăldată de lumina blândă. Mă învârt în faţa camerei cu ferestre mari, fără draperii, iar atenţia îmi cade asupra singurei piese de mobilier din spaţiu.

În spatele meu, uşa se leagănă printr-un clic şoptit, care mă închide aproape ca la închisoare. Încă câţiva paşi şi stau în faţa lui. Scaunul este lat, cu patru gheare de fier înşurubate în podea. Bogăţia îmi oferă acces la lăcomie si exces. Ocazional, îmi oferă, de asemenea acces la gadgeturi nesăţioase, disponibile numai pe dark web, cum ar fi intrumentul de pe biroul meu, care îmi oferă o imagine clară a ceea ce se află în spatele lui. Reflecţia de lumină pătrunde în birou şi aruncă contururi diferite. Aprind gadgetul şi număr exact zece secunde.

Este aproape greţoasă puterea pe care o ţin în mână acum. Chiar dacă s-ar putea presupune să-mi pierd propria viaţă încheind acest lucru, acest singur moment îl va face să merite. Dar nu intenţionez să mor astăzi. Dau clic înainte până când pătrund în interior. Suma e acolo. Suma pe care Norman mi-o datora, suma pe care am luat-o pentru vendeta lui. Ultimul şef al mafiei, onorabilul fost guvernator al Bostonului care i-a făcut pe adversarii săi să cadă unul câte unul. Dar puterea şi prestigiul nu au fost suficiente pentru Norman Valverde. La fel ca toţi bărbaţii lacomi, bătrânul câine şi-a dorit întotdeauna mai mult, indiferent dacă mai era disponibil pentru a lua sau nu.