Cred cu tarie ca, undeva, candva... imi voi aseza capul pe pieptul unui om ce imi intelege tacerea. Sau momentele exagerate de entuziasm, de bucurie a copilei din mine, de palavrageala fara sens si detalii inutile.
Cred ca imi voi odihni sufletul, frumos. Acolo unde voi fi mai acasa, decat am fost la mama si la tata. Cred ca exista inca un specimen ca mine; cu valori asemanatoare alor mele, cu un zambet tatuat pe fata si o privire blanda, chiar daca a trecut prin Iad.
Cred ca si el stie de existenta mea; va fi de ajuns o privire si un pas apasat inspre ce dorim sa construim, pentru a realiza ca toate cele intamplate, au avut sensul lor. Cred ca el nu imi va cere explicatii idioate si nici nu imi va cere sa vorbesc, cand nu e dispus sa ma asculte.
