I can't help but love you (boyxboy)

22

Poate îmi era menit să rămân singur. Și nici nu pot zice că nu am încercat. 

Am încercat, dar doar nu am reușit. Uită-te la cum rămân singur până la 50 de ani, vârsta la care voi intra în ceva criză din cauza singurătății și nici nu voi mai fi în stare să gândesc logic.

///

Îmi lipesc bărbia de scaunul din fața mea, din mașină, privind podeaua mașinii pierdut. Aveam noroc de șofer. Numai de condus nu eram în stare, în special pe o vreme atât de urâtă. 

Cuvintele Milenei le auzeam până în măduva oaselor, nu-mi mai părăseau mintea. Chiar oare l-am rănit pe el cu cuvintele mele? Acum nu numai gelozia era cea care mă consuma, ci și sentimentul de vină. Eram un idiot.

Deschid telefonul și trimit doar un mesaj femeii a căror cuvinte nu mi le puteam scoate din cap: "Trimite-i un buchet lui de iriși. Anonim, te rog. Cei mai frumoși pe care îi găsești." 

Apoi las telefonul lângă mine pe banchetă și îmi ridic bărbia. Vremea încă era urâtă și după aplicația de vreme din telefon, o să rămână așa pentru ceva timp. Cel puțin nu era frig. Nu prea frig, dar nici cald nu era.

— Robus, tu ești împreună cu cineva? Mă trezesc că îmi întreb șoferul așa ceva.

Vântul bătea tare.

— Uh, da, domnule? De ce întrebați?

— Sunt curios. De când sunteți împreună?

— Facem 5 ani peste o săptămână, zice cu o oarecare mândrie în glas.

Îmi rezem bărbia în palmă.

— Robus, cumpără-i ceva frumos din partea mea. Să-i spui Milenei să îți ofere un bonus.

Se bâlbâi confuz:

— Ăă, merci, domnule?

///

Mă rezem de gardul unei case care era paralel cu cea a lui Leo. Mă rog, curiozitatea mă ucidea, dar chiar voiam să văd cum o să reacționeze. Voiam să văd care o să fie părerea sa, dar fără să mă vadă el, astfel că am ales un loc ușor mai discret.

Erau scuze, dar în mod discret. Mai mult un mod de calmare pentru propriul suflet, el oricum nu o să știe că sunt de la mine. Sau o să știe, este destul de evident. Dar nu-mi păsa.

Voiam să-l văd pe el, oricât de mult încercam să mă mint singur că nu. Mai târziu aveam să-l văd… dar era complicat când eram unul în fața celuilalt. Acum și el îmi întoarce moneda, se preface că suntem doar doi simpli oameni.

Doi simpli oameni.

Nu știu de ce cuvintele astea mă rănesc.

Mă trezesc că mă holbam la o poză în timp ce așteptam. Era una veche. De acum 3 ani. Țineam minte viu acest moment, eram în bucătărie la el și dânsul îmi gătea. Am făcut poza pe telefonul său, dar el mi-a trimis-o ulterior. Dar era poza mea preferată. Nu știu de ce.

Poate pentru că amândoi râdeam?

Poate pentru că îmi gătea mâncarea favorită?

Sau poate doar pentru că el era în ea. Pentru că noi doi eram în ea. Împreună. Și eram atât de fericiți.

Simțeam atunci că nimic nu o să mă mai despartă de el. Dar timpul a trecut deja, atât de multe s-au schimbat. Aproape totul s-a schimbat, doar sentimentele mele pentru el nu. Ar trebui să mă apuc să-mi fac planuri de bătrânețe. Da, oricum o să fiu singur. O să-mi cumpăr o insulă și nu las pe nimeni acolo. Perfect.