ME

~Me~ Part 1

Din nou sunt aici, aici unde nu am vrut să ajung. Aici de unde a început totul, de unde sunt și eu, de unde totul a luat o întorsătură destul de urâtă.

Bună, numele meu nu contează, ci întâmplarea în sine.

Nu am crezut nici o dată, că voi avea destul curaj, să vin aici, să mă pun pe betonul rece, și să mă uit în gol. Simt cum frigul mi-a intrat sub piele, și mă controlează, provocându-mi tremurături. Doar acest frig mă mai ține cu picioarele pe pământ, doar acesta îmi spune că sunt în realitate și nu într-un vis uitat de mulți. Oameni triști, cu flori în mână trec pe lângă mine, unii chiar se mai uită și la mine, încerc să le ignor privirile pline de milă. Dar nu pot, le simt acolo, pe ceafa mea, pe coloana mea, zici că mă străbat din plin.

Telefonul îmi vibrează, anunțându-mă, că e timpul să plec, să las totul înapoi, și să încerc să uit. Din păcate, mi-am pierdut simțul timpului, de aceea am nevoie de telefonul meu, care să îmi amintească, că trebuie să plec, trebuie să părăsesc acest loc. Mă miră faptul că persoanele care treceau pe aici nu m-au oprit, să mă întrebe dacă sunt ok, sau dacă am nevoie de ceva. De obicei, oamenii cred, că faptul de a fi orfan, le dă posibilitatea de a le fi milă, de a ajuta pe cineva, cu asta încercând să „își spele din păcate". Urăsc omenirea, sunt niște nimicuri cu suflet și cu sentimente. Atât. Și pe deasupra, sunt și niște prefăcuți.

Încet, o iau spre ieșire. Ajungând, îmi pun casca din mâna stângă, mă urc pe motor și plec în cea mai mare viteză. Doar acea adrenalină mă poate calma, moștenind asta de la tatăl meu. Mereu când era o ceartă cu fratele meu, sau vreo neînțelegere sau opinie diferită cu mama, el își lua cheile, și tura motorul până la maxim. Se întorcea acasă după trei sau patru ore, super relaxat. Acest fapt nu deranja pe nimeni. Adică mama era fericită că nu se folosește de alte metode de a se liniști. De exemplu, vecinul nostru, domnul Mihai, mereu după o ceartă se rătăcea prin barul din capătul străzii, iar când venea acasă devenea agresiv. Iar după toate acestea, doamna Ruxandra dormea la noi, fiindcă era alungată din propria ei casă.

Deci da, acum sunt foarte nervoasă, și foarte labilă psihic. Simt că în orice moment aș putea să pierd controlul asupra propriile sentimente. Din acest motiv sunt pe autostradă, undeva la 180 km/h, simțind cum gândurile rele se evaporă, încet încet și mă simt liberă.

Nu peste mult, ajung înapoi în orașul plictisitor. Plin de case, blocuri imense, mașini multe, oameni pe stradă. Îmi place acest oraș, fiindcă este mereu viu, mereu se întâmplă câte ceva. La fel este și capul meu, mereu este în acțiune, mereu se gândește la ceva, mereu rezolvă probleme. Dar câteodată mi-aș dori să nu fie așa aglomerație, să fie liniștit. Noaptea dacă vreau, să mă pot plimba, să fiu eu și gândurile mele nebune.

Ajung în fața casei. Apăs pe telecomandă, să se deschidă ușa garajului, parchez motorul, lângă mașina tatei. Mi-e așa de milă de ea, să o văd așa prăfuită, necondusă, și trădată. Dar nu o pot ajuta, nu o pot vinde, nu am destulă inimă, de reparat nu am încă banii necesari să o pot repara. Dar trebuie să o fac, asta încă îi dator tatălui meu, ca un ultim cadou. Chiar dacă știu că e prea târziu. Dar tot o fac, doar gândindu-mă deja mă liniștește.

Mă duc liniștită în casă, și mă lovește liniștea aceasta apăsătoare. Mă duc, în sufragerie pornesc televizorul, neinteresându-mă pe ce canal e, doar să fie ceva zgomot în casă. Nu suport liniștea, iar această casă nu a fost proiectată pentru liniște. De mică, mereu era plină de oameni, de zgomot. Mama mereu în bucătărie, cu aparatele ei, se simțea într-un adevărat palat. Era palatul ei, în sufragerie era mereu tata, la televizor, uitându-se mereu la știri, sau la cel mai nou meci de fotbal. Era înnebunit total după sport. În fiecare an, de ziua lui, mergeam la un meci de fotbal, basketball, nu conta, doar sport să fie, pe un stadion, unde putea urla din răsputeri și îi putea certa pe arbitri. Iar la etaj, era fratele meu în camera lui, unde mereu suna muzica foarte tare, și mereu erau fete multe sau prietenii lui destul de idioți. La etaj era și camera mea, unde mereu era liniște și pace. Eram doar eu, cărțile mele și filmele mele.

De atunci multe s-au schimbat în camera mea. Din păcate nervii mei incontrolabili au distrus totul. Nu a mai rămas întreg doar patul. Cărțile multe, despre dragoste, și despre viața perfectă au fost distruse pentru vecie, în focul în care au fost nimicite toate lucrurile personale ale familiei. Știu, câteodată pot fi un monstru. Asta sunt eu. Un monstru tăcut, ce merită distrus, dar încă puțin și va fi distrus definitiv.

În buzunar îmi vibrează telefonul, anunțându-mă că am primit un mesaj: „În seara asta de la 20:00 cursă pe aeroportul părăsit! XOXO". În momentul de față nu știu ce să fac, nu am nici un chef să mă duc acolo, între multă lume, acum aș vrea puțină liniște, eventual să mă duc pe malul mării, să ascult cum vin și trec valurile. Dar am nevoie de bani. Trebuie să mai trăiesc din ceva, și să mai pun deoparte pentru mașina tatei.