Tabăra Dependenților

Capitolul 6: Omul diavolului.

*

— Acum e gata, am spus, luându-mi mâinile din părul verde al lui Emery care acum era prins într-o coadă împletită ca ale femeilor din Rusia. Mi-a zâmbit, mulţumindu-mi, apoi s-a dus pe patul ei, începând să deseneze pe un carneţel. M-am aruncat și eu pe pat, închizându-mi ochii.

Era trecut de ora șapte după-masa, așa că majoritatea erau la focul de tabără. Eu alesesem să trec peste stupidele, și pe de-asupra, clișeicele povești de groază, și să mă bucur de „proaspăta achiziţionată" baie a mea, și să-mi fac un duș lung. Nu era tocmai baia mea, pentru că trebuia să o împart cu încă trei persoane ce stăteau în cabana 12: Emery, Maura Longard și Ciara McEnoerd, dar orice era mai bine decât cabina uriașă de duș în care trebuia să mă spăl cu alte 50 de fete pe lângă mine. Încă un lucru ciudat petrecut azi a fost faptul că mâinile mi s-au vindecat, nu complet, dar de-abia se mai observa o cicatrice, iar pe interior era chiar mai bine. Totuși, Emery mă bătuse la cap să-mi păstrez bandajele pe mâini, ca să mă feresc de vreo infecţie - ceea ce era cu siguranţă imposibil. Am rămas pe gânduri câteva momente, încă ameţită datorită pastilelor.

Ziua de azi fusese plină de evenimente neplăcute, chiar de dimineaţă până acum căteva momente când descoperisem că rănile mele uriașe se vindecaseră mai repede ca o julitură la genunchi. Normal, orice om ar fi fost bucuros să se regenereze așa ușor, dar eu nu eram așa. Ceva mă ducea cu gândul la ce văzusem în cabinetul acela, și anume un lucru: nobeliu. Vrusesem să o întreb pe Emery de asta. Poate știa despre ce era vorba, dar ceva mă făcea să cred că nu. De asemenea, pe lista mea Întrebări pe care trebuie să i le adresezi colegei mele de cameră, se mai afla și acel gardian blond. Doar că, din privirea ei goală, lipsită de inflexiuni, pe care o avea de fiecare dată când aduceam vorba de tabără, îmi dădeam seama că, ori nu știa nimic, ori nu voia să știe nimic. Îmi amintesc o discuţie destul de recentă dintre noi despre tabără:

— Nu știu, Emery, dar orice lucru, cât de neînsemnat din tabăra asta îmi face întreg corpul să se cutremure. Nu ai simţit nciodată asta? Nu te-ai simţit ca și cum nimic de aici nu e ceea ce pare?

— Freya, sunt aici de patru ani, și singurul lucru pe care l-am simţit vreodată aici a fost faptul că asta nu e o tabără obișnuită. Nu e o tabără, e un coșmar. E ca o lovitură la cap atât de puternică, încât îţi provoacă amnezie.

Locul ăsta era cu siguranţă în top cinci cele mai oribile și reale coșmaruri pe care le poţi avea. Plus că, cu fiecare indiciu pe care îl descopeream, deveneam din ce în ce mai confuză.

Am stat întinsă în pat pentru ore bune, gândindu-mă. Era târziu, trecut de ora doisprezce și eu aveam nvoie să mă calmez. M-am ridicat, scotocind prin geantă până am dat de cutiuţa roz, din care am scos un joint. Am pășit ușor, încercând să nu-mi trezesc colega de cameră, care dormea cu o jumătate din corp în afara patului. Am deschis ușa cu grijă, pășind pe lemnul rece care scârţâia chiar și sub pașii mei micuţi. Pe tot drumul m-am rugat să nu trezesc pe nimeni din cabană. În sfârșit, ajunsesem la camera din capătul micului hol. Era o cameră goală pe care o descoperisem în prima mea seară aici. Am intrat încet, așezându-mă pe singurul pat din cameră - ceea ce era, după mine, ciudat dat fiind faptul că într-o cameră trebuia să fie câte două paturi. Când voiam să-mi aprind jointul, am zărit în colţul camerei o scară veche din lemn care ducea spre o trapă în tavan. Curiozitatea mea incredibilă, m-a împins din nou, ajungând imediat să urc treptele șubrede. Am deschis trapa, dând de lumina lunii și aerul curat de pădure. Mi-am scos tot trupul pe acoperiș, escaladându-l, când o persoană mi-a apărut in faţă. Șocul a fos atât de mare încât, nu numai că era să-mi pierd jointul dar puteam să pic și să mă sparg în bucăţele, doar dacă nu m-ar fi prins două braţe puternice, care m-au tras înapoi. Imediat am întalnit acei ochi de un albastru tulburător, pe care îi găseam inspăimântători și uimtori la un loc.