Dincolo de limita oraşului

Capitolul I

Un om trist, cu ochii roşii întredeschişi şi cearcăne mari îl priveşte pe Adam în fiecare dimineaţă din spatele oglinzii, parcă vrând să-l mustre pentru zilele prelungite în care obişnuia să hoinarească si să fumeze ţigări tari oprindu-se din când în când pe le vreun bar de noapte sau la un prieten acasă să bea alcool şi să se distreze într-o atmosferă de haz şi distracţie. Pentru mulţi manifestările de genul acesta erau considerate degradante la prima vedere, dar pentru Adam era o poartă spre iesirea din sine, din singurătatea pe care o simţea acut mult prea devreme în sufletul său de fiecare dată când vorbea singur cu sine, partea rea a acestui fapt putea fi obserbată atunci cănd avea câte o problemă sau o situaţie de rezolvat şi nu ajungea sa vada lucrurile decât dintr-o singură perspectivă, a sa. Realitatea de fiecare dată în surprindea cu ceva nou la care nu se gândise de unul singur şi astfel tot ce avea el în minte, toate planurile sale, râmaneau în planul fanteziei, asta îl facea să se simta uneori neputincios în faţa destinului implacabil.

Întreaga sa viaţă îi parea a fi un joc de zaruri, o tragere la sorţ pe care nu o putea intui anticipat şi pe care trebuia să o facă în mod obligatoriu. Fiecare pas înseamna o aruncare noua de zaruri şi fiecare popas pe care îl făcea în drumul său nu era un moment de linişte şi odihnă ci timpul în care simţea efectele norocului sau ghinionului între care era permanennt prins.

Într-o dimineaţă în timp ce işi prepara un ness se gândea dacă nu cumva toate astea sunt în mintea lui. Oare norocul şi ghinionul de care are el parte să nu existe decăt în interiorul său? Până la urmă nu întamplarea în sine este cea care îl afectează pe om ci felul lui de a percepe, gândirea sa care înglubează evenimentele în categoria evenimentelor pozitive sau a celor negative şi astfel se gândea Adam ca el însuşi este izvorul norocului şi gninionului său, al fericii şi tristeţii şi poate chiar a întregii lumi pe care o vede întinzându-se în faţa ochilor săi. Şi dacă este aşa înseamnă că singurul care îi facea rău lui este el însuşi, Adam e propriul sau duşman deci lupta pe care se gândeşte că trebuie să o ducă este lupa cu el însuşi şi nu cu ceilalţi. În această sinuaţie nu mai este un simplu pion manevrat de destin, o forţă independentă de persoana lui, pe tabla de şah a propriei vieţi ci tot ceea ce i se întamplă este doar o consecinţă a propriilor fapte şi a propriului său mod de gândire.

Dar în scurt timp, dupa ce înghite ultima gură de cafea din ceaşcă şi îşi aprinde cu sete o ţigară, pe care prins în gânduri uitase să o aprindă mai devreme, toate părerile sale idealiste îi sunt spulberate de găndul mortii, o realitate concludentă independenta de el pe care nu o poate controla dar care îl va afecta cu siguranţă. Se gândea că fiecare fum pe care îl simte umplându-i pieptul de căldura îl aduce mai aproape de moarte. Deci adam îşi poate controla moartea? Nu, el poate doar să o grăbească sau poate să o amâne cu puţin dar doar atât, nu poate să o ocolească însă poate câteva clipe în plus de viaţa pot însemna mult, poate tocmai acele clipe îi pot arăta scopul existenţei lui sau îi pot aduce fericirea, împacarea şi liniştea sufletească pe care o caută el şi de care are nevoie orice om... puţin probabil. I se pare ca totul e în zadar, toate eforturile sale de a realiza ceva sunt zadarnice căci tot ceea ce clădea era gata să se destrame în orice clipă, căci era împosibil să rămână în istorie un monument clădit pe fundaţii de nisip.

Totul lua sfârsit odată cu pieirea sa şi pentru el totul disparea pe veci. Sau, să nu fie sfarşitul fizic adevăratul sfârşit al fiinţei umane, poate sa fie un fel de metamorfoză şi omul să-şi continue existenţa sub alta formă, una despre care nici un pământean nu ştie nimic ci poate doar să-şi imagineze, aşadar aceste gânduri sunt credibile mai mult sau mai puţin, depinde de cel care ş-i le închipuie. Odată auzise la un om al străzii, considerat nebun de majoritatea celorlalti spunând că mintea e luminată din lumea de dincolo de lumea noastră, de un fel se forţă supranaturală a universului. Acolo se afla esenţa lucrurilor, în spalele a ceea ce putem percepe noi ca fiinţe vi, adică, chiar dincolo de moartea fizică. Asta îl pusese puţin pe gânduri dar această părere optimistă se ciocnea cu brutalitate de părerea multor cercetători. În jurul lui Adam se învartea o furună de păreri şi convingeri cu totul diferite una de alta, fiecare convingatoare în felul ei care se pare că îl tulburau şi mai tare şi care, simţea el, îl aduc din ce în ce mai aproape de sfarşitul inevitabil ceea ce dovedeşte că Adam era mult prea ataşat de lumea fizică, materială şi nu se putea desprinde de ea.