Academia Secretelor

Capitolul Douăzeci Și Patru

I-am furat și o pereche de boxeri, care din fericire nu se vedeau pentru că erau acoperiți de acel tricou, apoi am ieșit din camera lor, simțindu-mă, oarecum, fericită pentru că lăsam acea cameră în urmă. Nici nu voiam să îmi imaginez câte lucruri s-ar fi putut în tâmpla intre pereții academiei în timp ce eu am stat în pat, secată de energie și, mai rău, de voință.

Spre surprinderea mea, holurile erau pustii. Deși toată clădirea academiei era împărțită în mai multe corpuri unde dormeau sute de studenți, nu se auzea nici musca în acel moment. De obicei, când mă plimbam pe holuri nu mă puteam concentra din cauza vocilor, al murumurului intermitent și ale zgomotelor din spate ușilor. Ceva era în neregulă.

Mi-am croit drum spre apartamentul unde se afla camera mea, fără a da peste cineva, nici măcar un profesor sau o femeie de servici, care în mod normal era nelispsită oriunde ne-am fi dus. Când am ajuns la ușă de la apartament am simțit cum anxietatea punea stăpânire pe mine. Nu mai venisem acolo de aproape o săptămână și nici măcar nu o mai consideram propria mea cameră. Desigur, lucrurile mele erau acolo, dar din cauza Lisei nu am reușit niciodată să mă acomodez. Contrastul dintre ce două jumătăți de cameră era prea greu de suportat. Cine știe ce s-o mai fi întâmplat între timp? Probabil că îmi mutase din nou toate lucrurile.

În final, mi-am făcut curaj și am intrat, doar pentru a rămâne cu gura căscată.

Imaginați-vă ce față am făcut când am văzut tot apartamentul întors pe dos. La propriu. Nimic nu mai era la locul lui : toate dulapurile, birourile și fotoliile erau răsturnate, covoarele erau răsucite, lăsând la vedere podeaua din lemn pal, care era acum acoperit cu urme noroioase de ghete. Ca să nu mai zic și de cioburile de la geamurile sparte ce erau împrăștiate peste tot prin încăpere, făcând misiunea de a rege pe acolo în picioare goale aproape imposibilă. Din fericire, nu era nici o urmă de sânge, ceea ce îmi spunea că spargerea a avut loc în timpul petrecerii.

Asta însemna că ei au știut că eu aveam să fiu acolo.

Camera nu era într-o stare mai bună. Nici jumătatea mea nici cea a Lisei nu a rezistat atacului. Cel mai rău îmi părea după cărțile pe care avusesem de ani de zile și pe care le prețuisem ca și când ar fi fost aur, iar acum nu erau nimic mai mult decât niște file rupte din coperți, mototolite și distruse. Începusem să mă gândesc la ce s-ar fi întâmplat dacă lucrurile ar fi decurs altfel. Dacă aș fi rămas în cameră...

O amintire din noaptea petrecerii m-a lovit din plin. Înainte de a pleca din cameră, lăsasem de izbeliște harta cu pasajele secrete, iar acum cine știa pe unde se afla. Panicată, am început să răscolesc prin cameră după acea foaie de hârtie care putea să mă coste nu numai propria viață, dar și a altor persoane care nu greșiseră cu nimic. Doar că mi-au fost prieteni. Pasajele secrete erau singurele lucruri pe care îl aveam ca avantaj față de cel care voia să mă omoare. Pierderea lor putea să însemne pierderea luptei. Fără ele, nu aveam nimic. Nici un avantaj.

Eram disperată. Uitasem de scopul cu care venisem acolo, uitasem că nu purtam decât un tricou și o pereche de boxeri largi. Uitasem de tot. Simțeam cum inima îmi zvâcnea în piept, gata să explodeze de frică.

Trebuie să fie pe-aici pe undeva, îmi tot spuneam.

- Ce tot faci? o voce cunoscută m-a făcut să înlemnesc.

Știam acea voce.

- Zach! am strigat, surprinsă de cât de fericită eram să îl văd.