Ines Montague, ascunsă de ochii lumii printre cărţi, e toată numai linişte, emoţie şi dulceaţă. De partea cealaltă, având constant iarba sub picioare şi cerul desupra capului, Eran Eadwig, e o provocare în carne şi oase, ce emană autoritate prin toţ...
Cu mult timp în urmă.... pe Pământ, fiind considerat la acel moment cel mai urât loc din întregul Univers, unde Raiul își plângea lacrimile și Iadul își ardea păcatele, au fost trimise două creaturi luminoase și puternice, Luna și Soarele pentru a schimba destinul planetei. Ei au devenit liderii cerului sfânt, călăuze pe mare și protectori ai întregului pământ. Însă... cumva, puterea celor doi a fost distribuită inegal, astfel încât chiar Luna a fost numită ca fiind a doua cea mai puternică creatură, ridicol de rece pe lângă arzătorul Soare.
La început, cuplul s-a descurcat admirabil, astfel că amândoi au lucrat din răsputeri să îmbunătățească starea planetei.
Nemulțumită de pustietatea ce domnea și de cum calitățile lor păreau să se irosească, căci planeta nu înflorea, Luna a fost cea care a venit cu ideea de a da naștere plantelor. Neavând suficientă putere pentru a o face ea însăși, i-a cerut această favoare Soarelui și acesta a acceptat numaidecât. În scurt timp întregul pământ a fost acoperit de o pătură fină de iarbă, plină de culoare, asemenea unei binecuvântări.
În fiecare zi iarba îi mulțumea Soarelui pentru propria-i viață, care niciodată nu-i acordase meritele necesare partenerei sale, Luna. Văzând aceasta, ea rămase tăcută.
În fiecare zi copacii îi mulțumeau Soarelui pentru puterea dobândită. În ciuda faptului că fusese încă o dată ignorată, Luna rămase tăcută.
În fiecare zi, florile îi mulțumeau Soarelui pentru frumusețea cu care le încoronase. În privința Lunii, atitudinea rămăsese aceeași. Nimic nu se schimbase.
Cu fiecare mulțumire, parcă hrănindu-se cu admirație, Soarele devenea tot mai luminos și mai luminos, atrăgând atenția asupra lui și ascunzând după sine Luna care devenea tot mai palidă și mai tristă, ca și cum aceasta nu ar fi existat niciodată. Ea începuse să se simtă foarte rău pentru atenția la care râvnise în tot acest timp, dar de care nu avusese parte nicio clipă și de care, în ciuda sa, Soarele se bucura din plin, în egoismul și trufia lui, fără a împărți cu ea o clipă de merit.
Mai mult și mai mult, plantele au crescut și s-au înmulțit pe Pământ, iar Soarele a devenit mai preocupat ca înainte, îndatoririle sale înmulțindu-se. Astfel, ignorând furia și tristețea Lunii, acesta strălucea tot mai mult și mai mult... și mai frumos, fapt pentru care, Luna devenise aproape invizibilă pe cer.
Se simțea atât de singură. Ajunsese a se întreba întruna dacă Soarele o mai iubea, dacă îi mai păsa de ea... de sentimentele ei, de lacrimile ei... Începuse să se simtă nefolositoarea, căci nu era nimic care s-o lege de Pământ, conștientă de faptul că nu avea ce să ofere. Întreaga atmosferă începuse să devină îngrijorătoare.
Într-o zi, Luna a refuzat să se retragă împreună cu Soarele și alesese să mai petreacă un timp pe Pământ, singură. Obosit, Soarele n-a mai așteptat și când ultima sa rază s-a stins, Întunericul a început să-și întindă brațele în lung și-n lat, punând stăpânire pe-ntreg cerul.
Văzând că într-un colț misterul parcă-i pălea, acesta s-a apropiat de corpul ceresc ce a îndrăznit pe bună dreptate să se arate-n noapte, cu o îndrăzneală nemaipomenită de a-i estompa negura.
Nimeni alta decât Luna, despre care auzise atâtea și care acum stătea în fața lui, atât de rece și frumoasă, asemenea unui colț de Rai. Întunericul s-a îndrăgostit pe loc de ea și a jurat pe Flăcările Iadului, a cărui fum îl țin în viață, că nimic n-avea să-l împiedice din a o face a lui.
Simțindu-se privită, Luna s-a întors către Întuneric, tremurând toată de emoție. Nu avea nimic strălucitor în el, înafara ochilor săi plini de stele, ruine din aripile care l-au purtat în căderea sa din Ceruri, asemenea unor cioburi ce-i marcau exilul. Nu avea raze de căldură, asemenea Soarelui și nu o ardea atunci când se apropia de el. Nu-i vorbea de pe un piedestal și o privea cu tot universul său.
Întunericul nu îi aducea aminte de nimic din ceea ce mai văzuse până atunci și stând lângă el, ea a început să devină conștientă de lumina ei.
— Stăpână a cerului meu, de ce ești atât de tristă? a vrut el să știe.
N-ar fi crezut vreodată că pe el, însuși Întunericul, ar ajunge ceva să-l îndurereze atât de tare, așa cum n-ar fi crezut vreodată că va întâlni o dragoste atât de curată. Căci îl durea întreg cosmosul s-o vadă suferind.
După un lung moment de tăcere, aceasta i s-a destăinuit. Atunci el s-a gândit și luând decizia de a aduce pe Pământ omul, i-a cerut lunii să se arate seara ce avea să vină.
Doar de o clipă a fost nevoie. Astfel... luând naștere din lumina ce-i mai rămăsese din viața de dinainte, ființa umană avea să fie absolut îngrozită de fața sa întunecată, căutând să-și aline sufletul cu lumina pur îngerească a Lunii.
Împărăția Cerului s-a înfuriat și drept pedeapsă, Întunericului i-a fost destinat să îndure lacrimi amare și țipete de groază, cu care avea să se hrănească o eternitate și care să-i amintească întotdeauna de decăderea sa și totodată... de frumoasa lui iubită.
A doua seară, Luna a apărut pe cer și fiind învăluită în Întuneric, a fost întâmpinată cu aprecieri sincere din partea oamenilor. Cuvintele lor frumoase au determinat-o să strălucească mai mult și uitând cu desăvârșire de supărarea sa, simțea că pentru prima dată... își găsise locul.
Din acea clipă, Luna a decis să se despartă de Soare și să rămână alături de Întuneric, care-și sacrificase propria persoană pentru a-i reda strălucirea divină.
Întunericul a fost cel care a ridicat iubirea lor la cer,
Pe când Luna... încă de dinainte de a lăsa dragostea să-i atingă inima, a adus-o în păcat.
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
