Lângă Inima lui Zakar

Capitolul 17: Un fost război

A fost scris un armistițiu că cei buni vor ocupa partea de sus a lumii, iar cei rei partea de jos. După cum ți-ai dat seama, cei rei sunt yadiile. Cele două tabere nu s-au împăcat bine niciodată, dar au fost construite portale care duc de sus în jos și invers, pe care le numim porți."

Capul mi se învârte cu toate informațiile noi, iar micul dejun a fost uitat în totalitate. Toți ochii erau pe Tyson. Bărbatul se sprijină de spătarul scaunului și își strânge mâinile la piept cu o expresie plină de dispreț.

Am mai auzit că pământurile noastre erau împărțite pe regiuni, dar de două lumi complet opuse? Digeram cuvintele lui Tyson de parcă aș avea o gaură neagră în loc de creier.

"Totul a fost bine până acum trei decenii. Yadiilor nu le mai ajungea partea lor de lume, chiar dacă populatia lor e mai mică decât a noastră. Și astfel au început să atace. Ieșeau cu miile prin porți și atacau grupări, le furau bunurile și răpeau copiii doar pentru a cere și mai mulți bani în schimb. Din cauza lor multe grupări au murit și acum sunt teritorii goale. Lumea noastră era devastată, iar yadiile începeau să ocupe grupări distruse."

Gheare înghețate trec peste spatele meu, iar gura mi se usucă. Simțeam un nod în gât, iar o nouă frică a apărut față de creaturile demonice. Degetele îmi tremurau pentru că am trăit în neștiință atâția ani. Și cât de recente au fost aceste evenimente...

"Luptam din greu ca să îi alungăm. Eu și Melanie eram de vârsta voastră pe vremea când acel război era aproape finisat și luptam cot la cot." zice Tyson, iar o oarecare blândețe apare în ochii lui când își privește soția. "Haosul a durat un deceniu și câțiva ani. Totul a luat sfârșit în luna în care câțiva copii din gruparea Acton au fost luați de yadii. I-au torturat și traumatizat pe viață. Actonii au adunat oameni extrem de puternici și după ce au salvat copiii, au sigilat, alături de alte grupări, toate porțile. Yadiile rămase în afara lumii lor erau neajutorate."

M-am abținut din a-mi duce mâna peste gură sau din a-mi trage șuvițele de păr, obicei pe care îl aveam când eram șocată. Tyson, la fel ca soția lui, aveau o expresie pierdută și tristă, deoarece erau încă tineri pe vremea acelui război. Jakoda a oftat și s-a făcut mic în scaunul lui. Niciunul dintre noi nu a trecut prin asta și, într-un fel, eram recunoscătoare. Eram, deasemenea, terifiată de soarta acelor copii din gruparea Acton. Oare erau încă în viață? Mă rugam ca răspunsul să fie da.

Voiam să mai întreb ceva despre de ochii colorați ai yadiilor și să îi distrag pe cei doi conducători de la amintirile chinuitoare, dar s-au auzit voci și pași pe hol. Erau actonii, care și-au terminat micul dejun și se pregăteau de plecare. Am aruncat o privire spre ceasul de pe încheietura mea și am observat că mai aveam o oră la dispoziție ca să îmi adun lucrurile de acasă.

"E timpul?" întreabă Jakoda, deodată întristat. Aprob lent, deja simțind agonia despărțirii. Nu voiam să plâng, dar expresia prietenului meu îmi rupea inima. M-a făcut să vreau să îi accept invitația de a fugi împreună. Sprâncenele i s-au apropiat una de alta, iar ochii turcoaz îi străluceau plini de lacrimi ascunse.

"Îmi pare rău." șoptesc eu, simțind nevoia să zic asta. Tyson a încuviințat, acceptându-mi scuza. Ușa bucătăriei s-a închis împinsă de abilitatea lui ca să înăbușească glasurile actonilor.

Melanie s-a ridicat prima, iar eu i-am urmat exemplul. Ne-am strâns în brațe, capul meu pe umărul ei, iar obrazul ei lipit de tâmpla mea. Îmbrățișarea ei era ceea ce am avut nevoie toată viața: era plină de dragostea unei mame, de siguranță și de consolare. Am suspinat sonor, pentru că ultima dată când am fost ținută în brațe de propria mamă era când încă nu puteam merge singură.