My new and happy life,I hope...

Capitolul 1

Buna:)

Asta e prima poveste pe care o scriu. As vreau sa stiu daca va place sau nu, deci va rog sa va spuneti parerea:D

             CAPITOLUL 1: A new city, a new school, the same boy.

Stau si ma gandesc la el.As vrea sa-l vad din nou dar stiu ca asta e imposibil.

Probabil ca el e departe acum...Dar asta nu mai conteaza .Nu mai pot da timpul inapoi.Nu e sfarsitul lumii daca un baiat te paraseste nu?Dar ce ma enerveaza cel mai tare este ca el a plecat, iar dupa o saptamana mi-a trimis mesaj ca a parasit tara si ca nu se ma intorce,spunandu-mi  sa iau acest mesaj ce pe un adio.Adio pe mata imi vine ,sa-i zic dar nu pot.

Nici macar nu stiu unde se afla.Nu mai stiu nimic de el.Tot ce stiu este ca a plecat si ca nu il voi mai vedea vreodata.La telefon nu raspunde;normal,de ce ar fi el prost sa raspunda?iar altcumva nu pot da de el. Dar sincer, nici nu stiu daca imi doresc sa il mai vad vreodata. Simt ca il urasc, iar daca s-ar afla acum in fata mea nu as putea raspunde pentru faptele mele.

Dar viata trebuie pana la urma sa-si schimbe cursul.Privesc absenta pe geam jocul fulgilor de nea pana cand cineva ma trezeste din visare. 

Aceasta este  mama mea care ma striga din bucatarie. 

-Sarah! 

-Da? 

-Pregateste-ti bagajul.Maine dimineata plecam spre Seoul. 

-Ok! 

Maine eu si familia mea urmeaza sa ne mutam in Seoul,South Korea. Cam ciudat huh?Eu sincer sunt indiferenta la aceasta mutare.  

Pentru mine locul unde imi duc traiul era nesemnificativ. Doar sa nu fie plictisitor si mie mi-e bine.Dar nu era la fel si pentru sora mea Jess. 

Ea era terifiata de gandul ca maine va trebui sa-si ia adio de la prietenii ei si de la iubitul sau Mark.

Mie niciodata nu mi-a placut tipul asta.E prea misterios. Si cam ciudat. Tot timpul are ceva de ascuns dar asta nu mai e problema mea. Daca sora mea are incredere in el este treaba ei.Eu oricum sunt de parere ca relatiile la distanta nu pot rezista prea multa vreme,dar din nou, este doar parerea mea.

Am hotarat sa imi las gandurile deoparte si sa ma apuc sa-mi fac bagajul.Mai erau doar cateva ore pana la plecare. Am golit dulapul(greu de crezut nu?) de haine, pe care le-am pus in mai multe trolere, apoi am luat unele lucruri din sertare, iar dupa o ora si ceva am terminat de facut bagajul.

M-am dus la culcare iar in cateva minute am adormit. Dimineata a sosit rapid.Ceasul desteptator nu ezita sa-si  faca treaba si ma trezii cu un sunet asurzitor,in urmtoarea secunda facand

  cunostinca cu podeaua.Mda,cam asta eram eu dimineata.Am facut un dus si m-am imbracat intr-o pereche de blugi,o bluza mov, un sacou si o pereche de cizme.Am luat o geanta neagra si mi-am pus cateva accesori, mi-am aranjat repede parul si am  coborat la micul de jun aducand si o parte din bagaje.

Dupa micul de jun toti eram gata de plecare.Sora mea mai putin si plangea ca va trebui sa stea departe de prieteni si iubit, si ca va pleca din Washington.Eu nu prea dau doi bani pe orasul

 asta.E plictisitor si monoton.Dupa mine pot sa stau si in celalalt capat al pamantului,mie imi este indiferent. 

Suntem in drum spre aeroport.Am lasat bagajele si am trecut la control si pe la celalalte porti si sali si porcarii,apoi am urcat in avion.

 Nu dupa mult timp am adormit  iar tot ce am mai auzit  a fost "de abia astept sa ajungem" pe un ton ironic din gura surorii mele. 

Asta e.Unii accepta mai bine schimbarile,altii nu.E problema fiecaruia.Intr-un sfarstit am ajuns  la destinatie dupa un drum lung si plictisitor.

E cam cum ma asteptam.Un oras mare si aglomerat.E dragut.Si destul de interesant datorita populatie.Fiind in Asia,semana destul de bine cu janonezii. Sau oamenii lunatici, cum imi placea mie si surorii mele sa le zicem cand eram mai mici. Ce puteam face daca ma amuza fata lor cu ochii aia ingusti. Dar nu e vorba neaparat de modul in care arata. Ci cum se comporta. Toate acele politeturi tampit de exagerate... Cred ca e de-a dreptul obositor sa fi mereu dragut cu cineva cand defapt iti vine sa ii spui "sa se care". In fine...Am ajuns intr-un final la noua casa. E alba si destul de  draguta, construita in stil mediteranean. 

Am uract in camera mea care era la etaj .E mare, de culoare mov deschis, lenjeria patului, perdelele si inca niste lucruri de prin camera fiind mov inchis. Camera este  luminata de un geam care se intinde pe intreg peretele, langa fiind asezate o masuta de cafea si niste fotoli.E draguta.Parintii mei au nimerit bine de data asta.Restul casei era ok. Cat de cat.

La parter era bucataria,un birou,livingul,o baie,si spalatoria,la etajul unu era dormitorul parintilor,camera surorii mele,camera mea si inca o camera.Sincer,nu stiu de ce s-au chinuit atat de mult pentru o casa.Poate pentru ca eu si Jess sa nu simtim lipsa casei din Washington. Hmmm,posibil. 

Dar pentru mine nu e o problema.As spune ca au facut-o in special pentru sora mea.Ea se pare ca va avea nevoie de asta mai mult decat mine.Mie imi place ca as putea da mega petreceri cand parintii nu sunt acasa. Cred ca si Jess are cam aceleasi planuri ca si mine.

Pot pune pariu ca, cu prima ocazie va da cea mai mare petrecerea pe care a vazut-o Soeulul.Maine va fi prima mea zi de scoala.Intr-un fel sunt curioasa sa vad cum e noul liceu...pe de alta parte nu.Totusi, e scoala; niciodata nu poti spune ca iti place sa inveti sau ca iubesti scoala.Eventual poti spune ca iti place partea cand te distrezi la scoala.Asta e cu totul alt ceva.Si in plus, nu cunosc pe nimeni...deci, nu sunt prea curioasa in legatura cu prima mea zi la noul liceu.

Si iata ca vine si dimineata.Ma ridic cu greu din pat,ceasul facand din nou contact cu podeaua si ma duc sa fac un dus. Trezirile de dimineata nu sunt chiar punctul meu forte.

Ma imbraca cu un costum format dintr-o rochie alba,relativ stramta,pana peste genunchi,un sacou alb,niste pantofi cu toc , imi prind parul intr-un coc lejer si sunt gata. Cateva caiete si pixuri le-am pus intr-un diplomat. 

Dupa ce am luat micul de jun si mi-am  salutat parintii,m-am urcat in masina si am plecat spre scoala.Dupa 10 minute de condus am ajuns. 

De cum am intrat cu masina toate privirile se atintira asupra mea.Era placut sa fi in mijlocul atentiei dar nu intr-un mod ata de stanjenitor. 

Mi-am pus ochelarii si am coborat din masina.Cand am coborat am observat ca de la volanul unei masini cu numere de Korea cobora "el".Nenorocitul care acum cateva luni ma parasise este aici si urmeaza sa-l intalnesc zi de zi.

In acel moment un sentiment de furie si de emotie a inceput sa puna stapanire pe mine.

Ochii imi erau inlacrimati.Ce naiba?!Noroc cu ochelarii.Nu vroiam ca el sa-si dea seama sa eu 

inca aveam o puternica slabiciune pentru el.Asta nu avea sa se intample.M-am intors cu spatele 

si fara a ma uita nici in stanga ,nici un dreapta si fara a-mi pasa ca toata lumea se holbeaza la mine ca la felu' doispe, (cred ca din cauza ca sunt noua)am plecat spre intrarea in liceu.

Sunt sigura ca el m-a observat si ca m-a recunoscut.Nu ma poate confunda.Nu el.

Stiu ca pana la urma tot va trebui sa dau ochii cu el dar nu vreau ca acel moment sa fie acum.

Nu vreau sa-l simt din nou aproape si in nici un caz nu vreau ca acel sentiment care l-am avut acum cateva luni sa apara din nou.

Cand in sfarsit credeam ca am reusit cat de cat sa-l uit si sa nu ma mai gandesc la el,  apare din nou si incearca sa-mi strice si putina pace pe care am reusit s-o gasesc.De ce eu?De ce nu ma poate lasa in pace?

............................................................................................................................................