Iubire nemuritoare

Of!

Puteam trăi fară dragoste, fără aer, singur, izolat de întreaga lume, dar fără amintirea familiei mele nu puteam face faţă. Nu voiam să stau cu mâinile în sân, ştiind că locul îin care am trăit atâţia ani va fi cumpărat de altcineva sau cine ştie, dărâmat. Dacă nu puteam iubi pe nimeni, pentru că avea să moară din cauza mea, măcar puteam iubi amintirea familiei mele!

-Sper ca ea să nu moară niciodată...mi-am şoptit.

-Cine să moară? mi-a răsunat o voce în minte.

-Cum cine? Amintirea! Abia ţi-am spus! m-am răstit la voce.

La naiba, iar vorbeam singur! Dar nu am avut timp să mă mai  gândesc la altceva, că vocea a revenit cu o altă întrebare.

-Cătălin! Eşti printre noi?

De data aceasta am văzut o mână agitându-se în faţa mea.

-La dracu! am înjurat printre dinţi. Am început să o iau razna!

-Cătăăăă!

-Da. Scuze, eram cu mintea în altă parte.

-Ziceai ceva despre cineva care urmează să moară sau...m-a întrebat, aşezându-se lângă mine.

-Ăăă...nimic important!

-Ok. Dacă nu vrei să îmi spui, nu-i nimic.

M-am uitat la ea şi am simţit  cum privirea şi zâmbetul acela dulce îmi face tot corpul să tremure.

-Eşti bine?

-Da, nu am nimic!

-Ok. Deci...Cătălin, cum ţi-a mers zilele astea?

-Bine! Nu am făcut prea multe lucruri. Dar...gata cu mine, eu sunt o personă neimportantă. Hai să vorbim despre tine. Unde locuieşti?

-Păi, aproape de o pădure, stau într-o căsuţă, împreună cu părinţii mei. Ai vrea să-i cunoşti?

-Nu cred că ar fi o idee prea bună!

-De ce?

-Tu...fetiţa lor, să aduci un băiat acasă?

-Nu e nici o problemă dacă îmi invit prietenii la cină!

-Exact...prieteni. Deci acum suntem prietenii?

-Sigur! De ce  nu?

-Bine, Faith, voi veni. Oricum nu am altceva de făcut.

-Părinţii tăi unde stau?

-Părinţii mei sunt morţi, am răspuns rece.

-A...îmi pare rău.

-Sigur...nicio problemă. Nu-ţi fă griji.

Mi-a zâmbit jenată şi a început să îşi frământe palmele.

“Poate că răspunsul meu, rece şi rapid, a rănit-o într-un fel.”

-Eşti bine ? a venit rândul meu să pun întrebarea asta.

-Da sigur !

Era superbă. Buclele negre i se odihneau pe umeri, parcă de o eternitate. Ochii albaştrii urmăreau ceva în depărtare, ceva cunoscut doar de ea. Poate gânduri…Buzele se uneau într-o linie dreaptă, perfectă, semn că ceva era în neregulă. Oricine s-ar fi putut îndrăgosti de ea din prima secundă, dar nu şi eu. Nu pentru că nu-mi plăcea, ci pentru că îi făceam rău. Eram un bilet care îi asigura drumul spre moarte. Am suspinat uşor, moment în care şi-a întors, rapid, privirea spre mine. Avea o licărire în ea. Era curioasă. Ştia că ascund ceva şi îşi dorea mai mult decât orice să afle ce anume. De-a lungul anilor am învăţat să cunosc oamenii. Mimica, gestica, felul în care vorbesc, totul îi trădează, iar eu începusem să ştiu, cu aproximaţie, la ce se gândeşte o persoană, doar examinând-o.

Mi-a zâmbit…I-am răspuns şi eu cu un zâmbet.

Chiar dacă înţelegeam foarte bine muritorii, habar nu mai aveam cum să îmi fac prieteni. Mă închisesemîn mine din cauza blestemului. De teamă că voi pierde ce iubesc, am ales să nu mai iubesc.

Am stat mult timp tăcuţi până ce ea a spart liniştea.

-Cred că deranjez, mi-a trântit cuvintele, care parcă mi-au săgetat inima.

-Nu, nu ! De ce ai crede asta ?

-Pentru că nu spui nimic şi pe lângă asta te uiţi ciudat la mine.

“Sunt un prost!” Deja stricam totul. Trebuia să repar, cumva, greşeala.

-Iartă-mă! Îmi place să te admir, eşti foarte frumoasă!

După ce am terminat propoziţia, am observat cum sângele începea să i se adune în obraji. Şi-a atins faţa cu o mână, zâmbind.

-Mulţumesc ! Nu mi-a mai spus nimeni asta, până acum.

-Pentru că puţini ştiu să aprecieze adevărata frumuseţe, i-am răspuns serios.

Greşeam atât de mult ! O făceam să mă placă, se vedea în ochii ei.

“Nu e bine! Schimbă subiectul, prostule!”am auzit o voce răstindu-se la mine.

-Deci…mergem să ne plimbăm ?

-Da ! mi-a răspuns uşurată.

Ne-am ridicat de la umbra plăcută a stejarului şi am luat-o agale prin pădure. Ne-am plimbat aşa ore întregi, până la ora cinei.

M-a luat de mână, făcându-mi inima să pulseze cu o viteză de neimaginat şi m-a condus până la ea acasă.

După ce a ciocanit de două ori, uşa s-a deschis cu un scârţâit uşor.