Iubire nemuritoare

Speranţă.

 Ştiu că nu e foarte lungă partea asta, dar nu prea am avut timp săptămâna aceasta, promit că pentru următorul capitol voi scrie mai mult! Lectură plăcută! Vă pup!

Am deschis uşa sperând ca totul să revină la normal. Mai bine eram mort decât aşa, împietrit. M-am trântit pe pat şi am închis ochii.

-Degeaba...oricum nu o sa visez nimic.

M-am ridicat enervat de liniştea din cameră, de lipsa de viaţă ce mă înconjura şi am iesit lasând uşa larg deschisă. Oricum nu îmi păsa dacă o să mi se fure ceva. Sunt doar simple obiecte care pentru mine nu valoreaza nimic.

 Aş putea foarte bine să merg şi dezbracat.

Am pufnit, imaginaţia mi-a zburat departe, forţând să-mi  apară în faţa ochilor o poza cu mine gol, alergând ca un nebun prin oraş. De mult nu am mai avut asemenea gânduri. Râdeam de asemenea faze când eram...tânar, să zic aşa. Când am ieşit din hotel un vânt puternic mi-a izbit obrazul, făcându-mi ochii să lăcrimeze.

Acum, încotro?

În minte mi-a venit un singur loc şi parcă mai mult mecanic m-am îndreptat spre el. Când am ajuns şi am privit peisajul mi s-a facut pielea de găină. M-am apropiat sfios de uşă şi am apăsat pe clanţă. S-a deschis cu un scârţâit lung şi enervant. Totul era vechi, dar părea atât de proaspăt în mintea mea, ca atunci când locuiam aici. Casa în care am trăit atâta timp nu mai era la fel. Mai avea puţin şi se dărâma, nu a fost îngrijită de nimeni, dar din fericire nimeni nu s-a atins de nici un obiect din ea. Poate pentru ca le era frică ştiind că în ea a crescut şi a trăit un monstru: EU. M-am aşezat pe canapeaua din camera de zi şi am început să privesc totul cu lacrimi în ochi. Toate amintirile mi se pareau atât de clare. Am închis ochii şi am lăsat-o pe una dintre ele să îmi invadeze creierul.

Am intrat trântind uşa nervos şi am fugit în camera mea. Mama imediat a urcat după mine strigându-mi, disperată, numele.

-Cătălin, ce ai păţit eşti bine?

-Da, mamă. I-am strigat eu trântind uşa.

-Unde ai fost?

-Nicăieri, lasă-mă în pace!

-Cum poţi să îmi spui că ai fost nicăieri când nu ai venit două zile acasă?!

M-am aruncat în pat şi am început să plâng. Nimeni nu avea să ştie că am omorât-o pe Ramona, pentru că acea creatură va face ca totul să pară că nu s-a întâmplat, lăsându-mă doar pe mine cu acea amintire şi cu tot ce avea să urmeze după ea.

Mama bătea cu disperare în uşă, aşa că m-am ridicat şi i-am deschis. Eram gata să o înfrunt. Nici nu am apăsat bine pe clanţă că uşa a zburat din balamale şi după câteva secunde am simţit arsura unei lovituri peste obraz. Tata venise să deschidă uşa.

-Băiete, cred că ţi-am zis de un milion de ori să nu îţi mai distrugi viaţa! Ce-i în capul tău? Ce s-a întâmplat cu tine? De când îl cunoşti pe băiatul ăla, Max, te-ai schimbat complet! Ce ţi-a făcut?

-Nimic, tată! Lasă-mă!

Nici nu mi-a păsat de ce a urmat să îmi spună, pentru că am început să fug pe scări spre uşa de la intrare.

Parcă şi acum mă vedeam fugind speriat pe acele scări. În urma mea venea, plângând şi implorându-mă să rămân, mama. Acum m-aş fi întors şi aş fi strâns-o în braţe cu toată dragostea. Aşa este când pierzi pe cineva. Abia după ce îi observi lipsa, preţuieşti persoana.

Trebuie să cumpăr casa asta orice ar fi. Aici îmi voi petrece restul eternităţii.

 Dar de unde să încep? Nici măcar nu ştiam cum să mă duc la copii surorii mele şi să le spun că vrea să cumpăr casa bunicilor lor. Eram un străin de ce aş fi vrut, fix, acea casă? Şi dacă aveau să mă recunoască? Sora mea le-a arătat multe poze cu mine. Trebuia să trimit pe cineva în locul meu. Dar în cine puteam avea eu încredere? Atunci un nume mi-a răsunat în minte.

Faith.

Da. Ea ar putea să facă asta în locul meu. Dar dacă nu acceptă? Abia am cunoscut-o. Nu ştie mai nimic despre mine! Dar ar trebui, totuşi, să încerc!

M-am dus din nou în păduricea aceea cu gândul că o voi revedea.

-Mă voi prezenta mai bine, o voi lăsa să mă cunoscă cât de mult îşi doreşte, apoi o voi ruga să mă ajute, mi-am şoptit.

M-am aşezat la umbra unui copac şi am închis ochii...aşteptând.