Iubire nemuritoare

Faith

Capitolul 5

 O zi obişnuită de vară, mai exact o dimineaţă obişnuită de vară mă face să mă întreb cum e să dormi. Mă ridic de la umbra mărului şi mă apropii de izvorul de lângă mine. Dau cu puţină apă pe faţă...Ah! Sunt aşa de mult timp...împietrit. De mult nu am mai făcut ceva...Doar hoinăresc pe aici. Mă clatin. Parcă ameţesc. Pfff...ceva îmi face inima să bată, îmi ating pieptul si închid ochii. Ce frumos! Nu am mai simţit asta de mult timp. Mă aşez pe iarba moale. Ce aproape e soarele! Întind o mână şi mă încălzesc la lumina lui. Plăcut. Ceva mă înţeapă în mână...nişte furnicături. E prea linişte. Ciudat. Unde o fi toată lumea?

Toţi au pe cineva numai eu sunt singur. Da! Singurătatea...numai ea mi-a mai rămas!

Mă ridic tăcut şi încep să mă plimb liniştit prin pădure. Gândurile îmi sunt distruse de atâta tristeţe. De ...

Ceva se izbeste brutal în mine şi ajung la pământ. Fără să mă uit mă ridic şi mă scutur.

-Oh! Îmi pare atât de rău. Nu am vrut să te lovesc. Îţi curăţ eu pantalonii, îţi iau alţii noi, scuză-mă, te rog!

Am ridicat ochii şi am observat cum cineva se agita în faţa mea de parcă ar fi făcut o crimă sau ceva.

-Hei, am calmat-o eu. E ok! Nu a fost intenţionat! Nu e nici o problemă.

Când m-am uitat la ea, privirea aceea albastră...Mi-a străpuns inima de gheaţă şi a reuşit să mă facă să simt din nou căldura...căldura aceea pe care nu am mai simţit-o de sute de ani! Căldură, care acum s-a transformat într-o arşiţă rece şi usturătoare...

Oare...aşa te simţi când ţi-e inima frântă? Defapt când inima frântă începe să se lupte din nou pentru căldura aceea plăcută, pentru sentimente, pentru...viaţă!

Stătea nemişcată în faţa mea ca şi cum ar aştepta să îi mai spun ceva. I-am zâmbit, mai mult forţat. Nu mai ştiam cum se face asta. Mi-a răspuns şi ea cu un zâmbet sfios şi dulce.

-Bine! Atunci îmi pare bine de cunoştinţă! mi-a spus întinzându-mi mâna.

Am ezitat puţin apoi i-am întins-o şi eu, răspunzându-i.

-Mă numesc Faith.

-Interesant nume...

-Da. Era sa mor după ce m-am născut, dar părinţii mei au avut încredere şi au crezut cu adevărat că voi supravieţui. Şi chiar au avut dreptate! Aşa că m-au botezat Faith, însemnă credinţă.

-Ştiu! Ai un nume special, Faith.

-Mulţumesc! Dar tu?

-A, da! Am şi uitat să mă prezint! Mă numesc Cătălin.

-Drăguţ. Deci, Cătălin, ce te aduce pe aici?

-Păi, călătoresc mult. Am fost în multe locuri. Nu prea am altceva de făcut.

-Pari tânăr...

-Par...am şoptit eu şi faţa mi s-a schimonosit când am pronuntat literele.

-Bine...deci ne mai vedem prin zonă. Mai stai pe aici?

-Da! Aici m-am născut, aşa că voi sta mai mult timp.

-Ok! Ne vedem.

Am ridicat mâna în semn de răspuns şi mi-am lăsat privirea să o urmărească până în depărtare. Era specială. Era o şansă pentru mine să mă vindec, dar nu îi puteam risca viaţa pentru mine. Nu puteam fi atât de egoist.

La început nu am crezut în blestem, dar anii au trecut iar eu nu mă mai schimbam. Nu mă maturizam, nu aveam riduri, eram tânar, mereu tânăr. Părinţii au crezut că am o boală atunci când ar fi trebuit să am 30 şi ceva de ani şi arătam tot ca la 18. Însă eu ştiam. Lumea mea avea să se schimbe. Urma să îmi văd toate rudele murind, iar eu să fiu mereu tânăr. Să fiu un ciudat printre muritori.

Într-o zi, după ce am venit de la spital cu părinţii, m-am închis în camera mea şi am început să mă gândesc la un plan...la ceva care să mă facă să par dispărut, mort, deoarece nu mai puteam trăi aşa. Nu mâncam, nu beiam, nu dormeam, nu îmbătrâneam. Lumea a început să se sperie de mine şi să creadă că eu eram un demon. Dar cine ştie? Poate chiar asta sunt. Un demon cu inimă de gheaţă. În cele din urmă am ajuns la o soluţie şi cu toate că mă durea să îmi las părinţii singuri la bătrâneţe, să le frâng inima, a trebuit să o fac. M-am lăsat îngropat şi după ceva timp am iesit la suprafaţă şi am părăsit oraşul.

 Acum toate rudele mele de atunci sunt moarte. Am nepoţi. Copiii copiilor surorii mele. Cât de dor îmi este de Irina. Cel mai mult m-a durut să o văd distrusă după plecarea mea. Să o văd cum are nevoie de un frate care să o apere sau să o văd cum se stinge la bătrâneţe. Mereu am protejat-o cum am putut fără să mă dau de gol. În fiecare seara lua o poză de a mea în mână şi începea să îmi vorbească. Simţeam cu mi se face bucaţi inima pentru ca nu puteam să îi răspund la întrebările pe care mi le adresa cu lacrimi în ochi. Dar a trecut şi stiu că ea e undeva acolo sus şi mă vede aici, pe Pământ. Poate că acum înţelege de ce a trebuit să o părăsesc.

Blestemul m-a schimbat mult. M-a făcut să cred că nu mai e nici o şansă pentru mine, fiindcă dacă mă îndrăgosteam de cineva, acea persoană avea să moară din cauza mea, iar eu să nu pot opri asta. M-a făcut nepăsător, tăcut, rece, dar cel mai mult m-a făcut să îmi dau seama cât de mult am greşit în cei doi ani în care mi-am îndepărtat familia.

M-am ridicat de pe iarba încă udă şi am pornit agale spre  hotelul în care stăteam. Puteam sta şi pe drumuri, dar trebuia să par, cât de cât, normal.

Normal...cuvântul acesta e atât de dureros.