Asul negru

Capitolul 12

       Nu ştiam cât de tare eram îndrăgostit de ea, dar ştiam că nu e de glumă. Fratele meu mă avertizase în legătură cu riscurile pe care mi le asumam acceptând să am sentimente pentru ea, dar nu-mi păsa. Ştiam că ea era diferită. 

       Am ieşit din baie hotărât să o fac să mă placă şi să îi dovedesc fratelui meu că nu avea dreptate şi că era orbit de ura pe care o simţea pentru Yvette. De fapt, nici nu eram convins că ceea ce simţea el cu adevărat pentru ea era ură, încă credeam că o iubea. Yvette Hawkins a fost iubita fratelui meu din liceu, singura fată pe care a iubit-o şi după care era nebun. Părul ei roşcat acompaniat de ochii verzi înnebuneau toţi tipii din şcoală şi nu cred că era vreunul care era indiferent în prezenţa ei. Transferată din Chicago, avea un accent fabulos care făceau fiecare fată invidioasă. Pe atunci, Itachi era un alt As negru, idealul fiecărei fete. Se pare a fost şi al tipei noi. Au fost impreună un an, dar Itachi a prins-o în parc cu unul din acelaşi liceu, unul dintre cei mai buni prieteni ai săi. Din cauza faptului că a iubit-o atât de mult, trădarea lor l-a rănit îngrozitor de tare şi l-a bătut pe tip până când l-a băgat în spital. De la el învăţasem că tipele sunt toate la fel, avusese grijă să mă instruiască, astfel încât să nu îi calc pe urme.

       M-am simţit uşurat când am văzut că Sakura era singură la masă. Pentru un moment, am crezut că Itachi nu avea de gând să plece. M-am aşezat nervos, ceea ce i-a atras atenţia Sakurei.

       - Ce se întâmplă? A întrebat.

       - Nimic.

       Sub privirea ei, am început să mănânc din raviolli, gândindu-mă ce naiba trebuia să fac. Sakura a pus tacâmurile jos, şi-a luat gentuţa şi s-a ridicat. 

       - Te rog, nu pleca! I-am spus când ajunsese în dreptul meu. 

       - Tocmai ţi-ai pierdut ultima şansă, Asule. 

       Plecase. Am lăsat pe masă  banii pentru consumaţia noastră şi pentru oglindă şi am alergat după ea. Am ajuns-o din urmă la ieşirea din restaurant, graţie tocurilor sale foarte înalte pe care de abia putea să le stăpânească. Ştiam că mă observase, dar nu privit, ci doar a continuat să meargă.  Am prins-o de braţ şi am întors-o spre mine. Plângea. I-am spus numele, rugând-o din priviri să nu mai plângă. 

       - Nu, lasă-mă, a spus, ştergându-şi lacrimile. 

       Şi-a tras braţul din strânsoarea mea, întorcându-se cu spatele la mine. 

       - Cum pot să te las când îmi e aşa de frică că o să te pierd? Am spus, simţindu-mi lacrimile căzând pe obraji. 

       M-a privit şocată, dar imediat şi-a revenit. 

       - Eşti un idiot, a urlat. Crezi că dacă îmi arunci replici din filme siropoase, totul o să se rezolve? 

       Aşa credeam.  Niciodată nu încetam să fiu uimit de diferenţa dintre Sakura şi celelalte fete. Era ieşită din tipar, nici măcar nu înţelegeam de ce se supărase. 

       - Eşti diferită, nu ştiu cum ar trebui să mă comport ca să nu te rănesc. 

       A pufnit. Mi-a aruncat o privire ce spunea clar „Serios? Nu se vede că încerci să nu mă răneşti!”.  M-am apropiat de ea şi am încercat să o iau în braţe, sperând că puteam să mai salvez ceva din seara şi aşa distrusă. Planul meu nu a mers şi am mai primit încă o palmă. 

       - Eşti imposibil! A spus, enervată. Îl ameninţi pe fratele tău cu un cuţit într-un restaurant de lux, îl iei la baie forţat şi posibil v-aţi şi bătut, te întorci cu mâna plină de sânge şi te comporţi ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. Dacă toate astea au fost la prima întâlnire, la a doua ce o să se întâmple? O să arunci clădirea în aer pentru că nu-ţi place mâncarea?