Mă gândesc la tine.
La ziua când m-ai rugat să îţi descânt pe băncile de la metrou. Peronul era aproape gol, puteam să-i aud inima de beton cum bate pe sub oraş. Spuneai că nu înţelegeai ce era de deocheat la tine, dar ţi-ai pus capul la mine în poală fără să te rog de două ori.
Deochiul trece dacă spui Tatăl Nostru de trei ori în gând, ţi-am zis, dar nu am zis şi de unde ştiu asta.
M-ai întrebat de ce descânt în şoaptă şi dacă poţi să mă priveşti în ochi în timp ce o fac.
O femeie s-a aşezat pe singurul loc rămas liber la picioarele tale. Se chinuia să nu îţi atingă bocancii cu geanta, că erau plin de noroi. Tocmai trecuse ziua ta, pe care ţi-ai făcut-o în foaierul teatrului. Îţi scrisesem o urare scurtă pe Facebook, iar tu m-ai îmbrăţişat a doua zi pentru ea, în ciuda eforturilor mele de a sta cât mai departe de chefurile pe care le dădeau alţii în cinstea ta.
— Pentru că descântecul e ceva secret pe care, dacă vrei să îl înveţi, trebuie să îl furi de la mine.
Mă vedeam diferit în fiecare ochi al lui. Mă reflectam în ei ca în nişte cioburi.
— Mama se juca la mine în păr când îmi descânta. Fă-o şi tu.
Ca să termin descântecul, a trebuit să pierdem metroul şi să rămânem singuri şi, dacă tot eram nevoiţi să zăbovim, nici nu te-ai mai ridicat de pe mine. Dar măcar îmi ţineai de cald.
Mai priveşte-mă-n ochi.
— Am un rol pentru tine. mi-ai spus. Dacă eşti interesată. De fapt, am nevoie de tine pentru rolul ăsta, căci am ştiut că ţi se potriveşte perfect încă de la prima replică. Şi ştiu că te potriveşti şi cu personajul meu. Aşa că să nu te aud că refuzi, că o să mor de inimă rea. Sau inimă albastră. Sau ceva de genu'.
Picioarele mi se tensionau, apoi îmi amorţeau. Apoi trebuia să mă uit la cuta dintre sprâncenele tale când nu mai puteam să te privesc în ochi. Am acceptat fără să pun întrebări. Nu îmi păsa dacă era comedie sau tragedie sau că eu habar n-aveam să pronunţ numele autorului.
— De-asta m-ai rugat să-ţi descânt?
— Nu, chiar mă durea groaznic. mi-ai zis, lovindu-te uşor peste frunte. Dar mi-a trecut, să ştii. Te-ai ridicat atât de rapid, că aproape că am dat cap în cap, şi copilăros cum erai, m-ai tras de-o şuviţă de păr suficient cât să mă încrunt. Trebuie să îţi aduc textul. Dacă nu mâine, atunci sigur poimâine. Hai, uite-l că vine.
— Pare important pentru tine. ţi-am şoptit din aglomeraţie, apoi am repetat de două ori mai tare, că nu mă auzeai.
— Nu am mai făcut de mult teatru independent. O să fie totul sau nimic cu proiectul ăsta. Trebuie să cunoşti echipa. Poimâine să mă aştepţi după ce ieşi de la repetiţii, în caz că nu apar eu mai devreme.
Cineva ar trebui să xeroxeze Tatăl Nostru şi să îl lipească pe fiecare bancă de la metrou, ca manifest împotriva deochiului, spuneai tu, privind prin mine. Cuvintele tale păreau perfect la locul lor, fireşti şi uniforme peste reflexiile din geamuri.
Tatăl nostru ar sta alături de reclamele la chiloţii lui Calvin Klein şi la ţigări electronice, fluturaşi cu fiul dispărut, cartelele de metrou care te privesc arogant de lângă coşurile de gunoi.
N-am mai mers de mult cu metroul împreună.
Tu, răsfățatul lui Cehov şi-al lui Grişkoveţ, şi-al tuturor sălilor de teatru din ţară, care aveai nevoie de descântece, nu de paracetamol. Şi pentru că tocmai descântecul acela ne legase, am spus Tatăl Nostru în gând până ai apărut şi tu, două zile mai târziu, înfrigurat şi sătul de cafeaua cu lapte de soia pe care Alex ne făcea s-o bem.
