Kult Club era locul în care se aduna lumea nu chiar atât de cultă să bea votcă şi să critice noile piese de teatru independent, pe care le găseai de obicei în apartamente semidecomandate sau în depozite abandonate.
Eu am ajuns acolo din coincidenţă. Eram în anul doi de facultate şi mă întorceam la cămin după repetiţii. Treceam de multe ori pe lângă club, însă niciodată nu mă gândisem că blocul acela dărăpănat ar putea ascunde ceva mai mult decât şobolani şi o gaşcă de boschetari care trag aurolac.
Era octombrie şi eu muream de frig în fusta mea până deasupra genunchilor, căci scenariul de-atunci cerea fetelor fuste şi eu nu avusesem chef să mă schimb.
Studiam o piesă contemporană, cu probleme contemporane şi depresii contemporane, şi urma s-o punem în scenă pentru un festival de teatru pentru tineri actori alături de un profesor.
Chiar atunci, Sergiu, un coleg, ieşea din club ca să fumeze în linişte şi, văzându-mă, mă luă în braţe şi mă sărută pe ambii obraji, asigurându-se să-mi spună şi că arătam ca o prostituată mai pudică în fusta aia, alături de rujul roşu şi rimelul întins.
— Stai să fumez şi io ţigara asta şi intrăm înapoi împreună. mi-a spus. Dârdâia în ghetele lui roase şi se vedea că era beat.
Cu Sergiu aveam multe în comun, dar ne-am apropiat datorită faptului că amândoi eram îndrăgostiţi de un anumit Treplev. Ne lăudam colecţiile de bilete şi credeam că pasiunea poate să ţină loc şi de mâncare.
— Sergiule, nu intru nicăieri arătând ca o prostituată pudică. Şi mai e şi târziu. şi am dat să plec.
— Stai liniştită, tipilor de aici nu le plac alea pudice. Haide, că azi e seară de poezie. Se recita din Whitman până să ies.
Am aşteptat să-şi termine ţigara şi am intrat, fără să îmi mai invoc protestele obişnuite de care deja se săturase— anunţându-l totuşi că nu voiam să stau mai mult de-o oră. Pe scara care ne ducea la etajul întâi era plin de graffiti-uri cu simboluri fără sens şi capete de draci peste afişe pentru concerte Viţa de Vie, peste afişe decolorate pentru piese de teatru, peste alte afişe, groase de un deget. Mirosea a var stins şi poate şi a şobolani morţi.
Sergiu a deschis o uşă scârţâitoare şi mi-a făcut semn să intru. L-am urmat printre partide de poker şi concursuri de shot-uri până la o mulţime de indivizi care se uitau toţi în aceeaşi direcţie.
Sau la acelaşi bărbat.
Bărbatul, cu un volum de poezii căruia nu îi puteam vedea coperta în mâna dreaptă, îi recita versurile lui Whitman ca pe rugăciune. Urcat cu picioarele pe masa rotundă din lemn de nuc, printre halbele de bere şi scrumierele mult prea pline, cu braţul stâng ridicat în tavan, degetul arătător vrând să-l atingă.
Vorbea cu aceeaşi relaxare cu care mă obişnuise, deşi unele versuri îi surprindeau vocea tremurând de emoţie. Aşa, de pe piedestalul lui de nuc şi chiştoace, părea că voia să stârnească o revoluție printre actori, scriitori şi pictori. O revoluţie a artiştilor renegaţi spre porţile ieşirii din anonimat. O revoluţie a culturii dintre blocuri.
La un moment dat, cuvintele i se îngrămădeau atât de tare pe buze, încât dădea senzaţia că rămâne fără aer. Sau fără timp pentru a face ceva.
Mişcările îi erau puţine, însă pline de sens. Îşi umezea degetele cu limba, apoi întorcea pagina, de pe care citea răspicat titlul următorului poem.
— Titlu: Tu eşti cea nouă?
Îl revedeam pe Demian după mai mult de doi ani, chiar dacă nu pe scenă, şi el încă îşi mai purta tenişii galbeni, acum rupţi şi decoloraţi. Într-o jumătate de oră le observasem fiecare cusătură, fiecare pată de noroi, pentru că pe măsură ce mulţimea se rărea, eu nu mai puteam să-l privesc în ochi.
