Mama a plâns mult în dimineața în care i-am spus că o să dau admiterea la actorie.
Ştergea aragazul, că îi dăduse laptele în foc, şi peste tot mirosea a oţet, a cafea rece şi a lapte ars. Geamurile erau aburite de la cuptorul care stătea aprins de două ore. Facturile creşteau şi preferam să ţinem caloriferele oprite şi, cum bunica ne lăsase moştenire două coşuri cu veste şi fulare împletite— ori verzi, ori grena, nu ne plângeam de gerul din acel ianuarie.
Mă privea cu ochii mari, aşa cum făcea când îi era frică de ceva, accentuându-şi parcă dinadins cutele de pe frunte, şi făcându-mi semn să mă aşez lângă ea, îmi declară că îi fusese teamă de asta încă de când îi mărturisisem dragostea pe care i-o purtam Pescăruşului lui Cehov.
Asta se întâmpla la începutul clasei a zecea. Diriginta plănuise să ducă toată clasa la teatru, să marcheze cumva un nou an şcolar în care aveam să ne dezamăgim părinţii.
Stagiunea se deschidea atunci cu o versiune reinterpretată a Pescăruşului, iar eu mă îndrăgostisem încă de la primele replici ale lui Treplev.
Treplev era înalt, slăbănog şi îi stătea bine cu ochelari, iar când veni momentul să părăsim sala, îi promisesem în gând că aveam să îl iubesc toată viața.
Noaptea aia mi-am petrecut-o rememorând scenele şi replicile care îmi plăcuseră cel mai mult, şi zâmbeam fără să îmi dau seama. Colega mea de bancă avea să îmi spună a doua zi, în timpul orei de română la care nimeni nu era atent, că mă îndrăgostisem până peste cap.
— Da, de Pescăruşul! am exclamat eu atunci, făcând jumătate de clasă să se întoarcă spre ultima bancă de pe mijloc, acolo unde ne aşezam când voiam eu s-o bat la cap pe Nina.
— Nu, proasto! De Treplev.
Treplev fusese de asemenea invocat de mama, după ce îmi făcusem auzite intenţiile şi planurile mele de viitor. Viitor pe care ea îmi spunea că îl omor încă din faşă, cu visele mele de fetiţă infatuată, şi că orice ar fi, să nu îi spun lu' taică-meu.
— L-ar omorî mai repede decât o face cancerul.
Am ascultat-o, astfel încât următoarea vizită pe care i-o făcusem tatei la spital s-a concentrat doar în jurul frigului şi cum mâncarea de acolo era de căcat. Slăbea pe zi ce trece şi devenea tot mai greu de recunoscut. Doar recent îşi formase obiceiul neplăcut să facă glume despre propria moarte, la care nu pricepeam cum putea să râdă cu atâta poftă.
Subiectul facultăţii îl ocoleam uşor, minţind că încă nu mă hotărâsem, şi nimeni nu punea presiune pe o fată de clasa a zecea. Dar, de fapt, eu deja începusem să îmi selectez poeziile pentru admitere, renunţând la rugăciunile de dinainte de culcare în favoarea lui Eminescu.
Atât tata, cât şi mama, aveau aşteptări mari de la mine, căci încă de la botez îmi uraseră să le asigur o bătrâneţe lipsită de griji şi să am o slujbă importantă. Lucruri pe care eu le călcam în picioare cu dorinţa mea de a deveni actriţă de teatru. Tata ar fi vrut să mă fac arhitect, fapt pentru care a fost de acord cu liceul de arte. Şi, cum boala nu îl lăsa să se implice în situaţia mea şcolară, nu îi spuneam că eu făceam canto şi că habar nu aveam să mă folosesc de perspectivă într-un proiect.
Toată săptămâna, mama pleca la serviciu înainte să mă trezesc şi îmi lăsa pe masă ouă ochiuri sau pâine prăjită cu unt. Încă de pe atunci, făcea pregătiri de înmormântare pentru un om nemort, dovedindu-mi din nou cât de speriată era.
Devenisem oglinda ei, iar mama devenea oglinda mea. Amândouă îl minţeam pe tata, crezând că îi facem binele suprem, dar adevărul era că fiica lui nu va ridica în viaţa ei clădiri de birouri cu vârful creionului, ci va plânge pe câţiva lei de dureri fictive.
