De undeva de la marginea pernei, ceva trăgea de mine spre perete, în perete. Nu voiam să îmi deschid ochii, dar ştiam că mâna în care era mâna mea nu putea fi decât a lui Demian. Ştiam pentru că perna-mi mirosea a trandafiri petrecuţi.
Eram rece şi degetele mă furnicau. Aceeaşi mână din perete îmi bătea în timpane.
Când am deschis ochii, nu îmi vedeam perna. Căzusem din pat şi mâna îmi era întinsă sub el. Mă-ntrebam dacă Demian ar fi putut să-ncapă la mine sub pat şi apoi să mă tragă şi pe mine acolo.
Când am scos-o de sub pat, mâna îmi era îngheţată. Mi-am dus degetele la buze şi am suflat peste ele. Suflul meu trecu peste ele ca o briză care trece dinspre ocean spre plajă.
M-am pus pe burtă, astfel încât fruntea-mi atingea covorul, cu mâinile sub mine. Mirosea a praf şi-a vechi.
Maria iar plânge. O auzeam prin perete. Peretele care, dacă nu ne-ar fi despărţit camerele, patul meu şi patul ei ar fi stat lipite unul de altul. Doar şanţul dintre cearşafuri ţi-ar fi spus că acolo sunt două paturi de-o persoană şi că fetele din ele nu-şi mai vorbesc de câteva săptămâni.
Atunci constatasem c-aveam febră. Mi-am luat telefonul de la încărcat. Aveam un mesaj pe Facebook de la Alex, care-mi spunea că hotelurile din Sarajevo îl făceau să se gândească mult prea mult la mine.
Când te-ntorci? i-am scris. În colţ, ora trei şi cinci minute lumina ca firma hotelului din poza trimisă de Alex. Adică sunt la fel de veche şi chicioasă ca ele?
Nu mi-a răspuns, căci Alex avea un obicei să-mi spună lucrurile doar pe jumătate şi apoi să mă lase să mă gândesc la continuare.
Când am adormit, obligată de suspinele înfundate ale Mariei, am visat hotelul în care Alex dormea pe gratis, pentru festivalul lui pentru regizori şi scenografi. M-am visat pe mine, care eram veche şi chicioasă, şi cum cutia toracică mi se deschidea ca două uşi franţuzeşti, în spatele cărora îl ţineam pe Demian, cu capul între genunchi, ca şi cum nu s-ar fi născut încă.
Eu eram hotelul, ochii îmi erau firma strălucitoare şi stelele câştigate pentru luxul dintre coaste. Demian dormea pe spini de trandafiri.
Când m-a trezit alarma, gândul că Alex ştia prea multe despre mine părea că-mi lâncezise în cap încă din somn.
M-am dus la teatru nemâncată şi acolo a trebuit să mănânc nuci râncede alături de Costi, care m-a aşteptat să îmi termin cafeaua ca să poată să scrumeze în pahar.
Activitatea preferată a lui Costi era să fumeze pe furiş în sala Atelier şi să admire decorul în continuă schimbare.
— Eşti actriţă în toată regula. mi-a zis. Vorbea greu pentru că îşi ţinea ţigara între buze în timp ce decojea nucile. O coajă îi intrase sub unghie. Nu mi-e poftă.
— Sunt foarte fericită.
Şi, cu riscul de a părea sentimentală, i-am mulţumit pentru colegialitate.
— Pentru asta n-ar trebui să îmi mulţumeşti.
— Şi pentru că-mi dai cu scenariul în cap.
A râs, dar eu, în colţişorul meu pe care cădea umbra copacului de afară, eram serioasă.
Din subsolul nostru rece şi gol, vedeam oameni doar pe jumătate, bărbaţi fără cap, copii întregi, mai mici decât ferestrele sălii. În mersul lor, găseam un model sinistru. Vremea era însă caldă şi noi doi o observam din întunericul nostru.
M-am aplecat spre el.
— La mulţi ani.
El s-a aplecat spre mine, atât cât să ni se atingă uşor umerii.
