Alex îmi zicea într-o seară, pe când ne ascundeam la garderobă şi el mă învăţa să rulez ţigări, că toţi actorii fumează atâta pentru că dă bine pe scenă.
Alex era regizor. El fuma pentru că mirosul îi aducea aminte de tatăl lui.
Îi pusesem jacheta de blugi pe calorifer— era nou, până atunci căldura era asigurată de o sobă de teracotă.
— Căldura înlătură din miros. ziceam. Dar eu chiar nu mă prind. Mâinile-mi tremură prea tare.
— Vorbeşte mai încet, că ne aude tanti Gina şi iar ne dă afară cu mătura.
Stăteam cu picioarele pe calorifer, fumam pentru că avea să dea bine pe scenă într-o zi, şi îmi rasfoiam scenariul.
Afară ploua şi n-aveam umbrelă. La ora aia, doar femeia de serviciu şi alţi câţiva angajaţi se mai plimbau pe holuri. Luminile din stradă cădeau peste degetele lungi ale lui Alex şi peste genunchii noştri lipiţi. La radio ne cânta Brahms.
— Să fii de dimineață aici ca să probezi rochia. îmi spuse ronţăind un sâmbure de nucă între măsele.
Apoi mai scoase o nucă din buzunar, o puse pe pervaz şi o lovi de câteva ori cu un patent. O jumătate mi-o dădu mie, iar cealaltă jumătate o aruncă pentru că era sfoiegită.
— Hai, încă o dată! şi îmi luă scenariul din mâini şi îmi arătă de unde să încep.
Urma să debutez într-o piesă modernă, jucând rol de femeie măritată care plănuieşte să îşi omoare soţul. Învăţasem textul dintr-o suflare, dar greoi fiind nu reuşeam să îl interpretez cum trebuie.
Când Alex mă punea să îl spun în oglindă, nu o vedeam niciodată pe Raluca, pe chipul meu nu i se răsfrângeau lacrimile sau fruntea încreţită de o gelozie nejustificată. Eram eu, în ciuda machiajului cu care nu prea eram obişnuită.
Apoi chipul lui Alex răsărea din spatele oglinzii, o agăţa înapoi în cui şi îmi spunea:
— Se vede că nu i-ai dorit nimănui moartea vreodată.
— Sunt mai bună pe comedii...
— Da, da, voi ăştia deprimaţi sunteţi mereu mai buni pe comedii. Şi-a pus ţigara după ureche, ca o floricică urâtă— o floricică pentru actori. Adică nu vreau să începi în zona ta de confort. Te vreau dornică să omori pe cineva. Până mâine. Tu ţi-ai făcut-o cu mâna ta.
Amândoi am râs.
— Poate că vreau să te omor pe tine.
— Ok, super. Te cred. E perfect! Mai sunt cinşpe' minute până mâine.
Am stat unul în faţa celuilalt, desculţi şi cu pleoapele grele. Dacă m-aş fi ridicat pe vârfuri, aş fi fost în stare să mă uit fix la bărbia lui. Mânca nuci şi mă privea pe sub ochelarii lui pentru citit. Îi purta mereu pentru că îi stătea bine cu ei.
— L-am iubit, aşa e. am început cu un nod în gât, mă luptam cu Raluca sau încercam să mă împrietenesc cu ea... sau s-o-nţeleg sau...
— Atunci de ce l-ai omorât? întrebă Alex.
Colţurile gurii mi s-au lăsat aproape fără să vreau. Mă legănam de pe un picior pe altul, într-un mod oarecum jucăuş, obsedant.
— A meritat-o. Dau oamenilor ce merită. S-a jucat prea mult cu mine. Mi-a ajuns.
— Aşa că ai decis să furi un pistol cu care să îl împuşti de treizeci de ori?
— Ar fi fost o singură dată, dar primele douăzeci şi nouă de gloanţe au ratat inima. E destul de greu cu ţintitul.
