I'm dead (#ID 1)

18. Prima ceartă

M-am simţit ca şi cum inima mea a făcut un triplu axel urmat de un dublu, pe măsură ce procesam informaţia primită. 

Raquel mă urmărea cu o privire sinceră, iar părul ei roşcat era purtat de aer, acoperindu-i faţa cu violenţă. Pe cer, norii groşi se adunau, prevestind o ploaie urâtă.

-Nu este posibil... am mormăit. Nu se poate...

-Ba da, a insistat Raquel. E foarte real.

-Nu pot să îmi fac speranţe degeaba, ca apoi să nu reuşesc şi să devin din ce în ce mai tristă, i-am tăiat-o. De fapt, ar trebui să mă împac încă de pe acum cu ideea că aşa ceva nu este posibil. Iar voi trebuie să mă susţineţi, căci altfel...

-Stai un pic, Maya... Arianna... Sau cum naiba ţi se zice! Ştiu că sună ciudat...

-Ciudat? am întrebat exasperată. Ciudat ar fi ca tata să-şi facă baie într-o cadă plină de petale de trandafir frumos mirositoare, iar mama să facă striptease în faţa lui! Asta, ei bine, asta e o nebunie.

Raquel îşi propti capul în mâinile sale şi mă privi exasperată... dar eu nu trebuia să mă încred în privirea aia. Dacă aveam să rămân dezamăgită şi nu aş fi reuşit decât să înrăutăţesc situaţia, atunci nu ştiu ce aş fi făcut. Trebuia să recunosc, îmi era teamă. Dar nu puteam să îi explic toate astea lui Raquel. Nici măcar mie nu îmi puteam explica.

Înainte să mai pot spune ceva, a tunat destul de puternic, ca apoi un fulger să ne lumineze întreaga grădină. Deşi nu puteam fi afectată de el, am sărit în spate cu un metru, direct în braţele lui.

-Hei, hei, e în regulă, am auzit vocea calmă a lui Christian. E în regulă, a fost doar un fulger.

Am încuviinţat tremurândă, deşi nu cred că ideea că un fulger avea să mă izbească era cea care mă înfricoşa. Şi cred că şi Raquel înţelegea asta foarte bine. Şi Christian avea să afle, în curând. 

Doar că nimic nu avea să se întâmple aşa cum mă aşteptam eu.

***

-Glumeşti? E grozav!

Stăteam tolănită în patul meu comod din camera mea comodă de care îmi fusese un dor imens, în timp ce Christian mă privea cu un zâmbet larg pe buze. Ei bine, asta m-a făcut să mă cutremur. De ce reacţiona aşa? Nu înţelegea ce însemna asta?

-Nu înţelegi ce înseamnă asta? m-a întrebat el. De ce nu eşti entuziasmată?

Mi-am ridicat mâinile în aer, într-un gest de exasperare.

-Cum nu poţi înţelege? Tocmai tu! Imaginează-ţi ce se va întâmpla dacă nu reuşesc să îmi revin...!

-Aşa, ce se va întâmpla? Vei fi în continuare aşa. Riri, nu te înţeleg...

-Observ!

-Nu poţi înrăutăţi situaţia, continuă el. Dacă nu reuşeşte, vei fi tot tu, ca fantomă. Tot vei locui cu părinţii tăi... noi tot vom fi împreună, chiar dacă nu reuşeşti ritualul ăsta. Dar dacă reuşeşte...

Mi-am ridicat mâna, făcându-l să se oprească.

-Nu ştiu dacă pot din punct de vedere emoţional să-i fac faţă, i-am spus. 

-Eşecului?

Am scuturat din cap.

-Nu doar ăstuia. Dacă nu îmi place să fiu din nou om? Dacă m-am obişnuit să fiu astfel?

Christian era acum cel care mă privea ca şi cum nu înţelegeam nimic. Ei bine, pentru prima dată în "viaţa mea", l-am văzut furios. De-a binelea. Nările i se măreau, iar sprâncenele se încruntau. Părea gata să ţipe, atât de exasperată era figura lui. Imediat, mi-am dat seama că, indiferent de părerea mea, trebuia să mă opresc din ce făceam.