Peretii ma-ncorseteaza mai rau ca ieri,
se strang in jurul meu ca un atac energetic.
Vreau sa fug, sa incendiez locul asta
cat mai e timp,
sa nu ma prinda nimeni,
nici macar privirea lui Dumnezeu.
Vad in ceasca
o groapa a marianelor
ca un prezent si-o amintire retraita:
ne cheama infinitul
pe-altarul desfiintarii,
sunt pe o ata dentara
jucand coarda cu firul de la receptor,
nu trebuie sa-mi ies din fire
sau am sa ma transform.
De 5 ani poezia asta are-acelasi gust,
e ca o ciocolata amaruie
cu care-mi dau iluzia faptului ca nu ma-ngras,
dar e nevoie si de zgomotul asta
ca de o placa stricata.
Ma simt atat de singura
si nu credeam ca am sa pot s-o spun.
