Capitolul 19

6.2K 361 16
                                    

Ochii mei obosiţi s-au deschis lent şi grei, fiind deranjaţi de lumina ce pătrundea liberă prin geamul camerei mele neacoperit de perdele. Am mormăit o înjurătură neinteligibilă care suna mai mult cu un scâncet lung, apoi mi-am întors capul spre partea dreaptă. Mi-a apărut o imagine puţin neclară înaintea ochilor, însă imediat am tresărit, sărind mai departe şi ridicând-mă într-un cot.
-Ce dracu cauţi aici? întrebasem eu pe un ton răguşit, punându-mi imediat mâna pe frunte la simţirea ameţelii şi a unei dureri cumplite de cap. Am înjurat din nou.
El era sprijinit de braţul său drept şi nu făcea decât să mă privească.
-Mai gândeşte-te o dată şi pune-mi din nou întrebarea, spuse el pe acelaşi ton încrezut ca întotdeauna.
Mi-am lăsat pivirea în jos spre patul meu răvăşit a cărei plapumă era căzută pe jos, şi am primit că un trăznet imaginile care mi-au invadat mintea. Pentru a treia oară înjurasem, strângând puternic din dinţi şi prinzând între degete şuviţe din bretonul meu şaten.
-Da, aşa e, aprobă el, trecându-şi limba peste buza superioară. A fost duşul, apoi patul… şi tu ai fost mai aprins ca niciodată, adaugă pe urmă, trântindu-se pe spate, zâmbind mulţumit, după care continuase. Hmm… Ai fost atât de doritor, te agăţai de mine ca o pisică înfometată…
-Taci din gură! mă rastisem eu, nervos, încruntându-mă. Şi ieşi afară din casa mea! ordonasem pe urmă, făcând un semn brusc din mână, arătând spre uşa camerei mele.
El ridicase ambele mâini cu palmele înainte ca un semn de perdare.
-Hei, aici nu pledez vinovat de nimic. Băutura spune adevărul.
-Băutura nu spune nimic! E… A fost…
Capul meu ameţit nu putea găsi nicio explicaţie care m-ar fi putut scuza, şi devenisem agitat din acea cauză, în încercarea de a născoci ceva credibil.
-Da, a fost extraordinar, intervenise el, când vasuse că din gura mea deschisă nu ieşea niciun cuvânt.
-Nu asta am vrut să spun!
El se ridicase din nou, sprijinindu-se în cot.
-Nu ai vrut, dar aşa a fost, şi ştii al dracului de bine… Chiar dacă era să leşini după ce am ieşit de la duş, tot tu ai vrut să continuăm şi în pat.
-Taci dracului… rostisem eu încet, vrând să cobor din pat, când mâna lui îmi înconjurase încheietura.
-Nu, nu mai tac. Am făcut-o destul. Iar tu, băiete vei sta să mă asculţi.
Fusesem surprins când îi auzisem cuvintele atât de hotărâte, însă din nou mă încruntasem.
-Cine te crezi să îmi spui mie ce să fac?! Mie nu îmi comanzi! mă rastisem eu din nou, înainte ca mâna lui să mă tragă puternic în pat, iar trupul său mare şi gol să se aşeze peste al meu. Braţele sale erau de-o parte şi de alta a capului meu, iar încheietura mâinii mele drepte era imobilizata de către degetele lui mai puternice, chiar lângă capul meu, pe pernă.
-Poate înafara patului nu îţi place să fi condus, dar ştiu al naibii de bine că adori să fii dominat în el! rostise el, calm, accentuând clar prepoziţia “în”.
-Asta nu…
-Lasă scuzele tâmpite. Spune-mi dacă ai de gând să mă asculţi.
-Nu! Nu am de gând să îţi ascult idioţeniile fără rost. Ai patru pereţi aici. Alege unul şi spune-ţi discursul. Eu, dragă domnule trebuie să fac un duş. Iar tu trebuie să dispari din casa mea.
-Nu poţi să faci faţă adevărului, hm? întrebase el, zâmbind ştrengăresc în timp ce ochii lui erau fixaţi în ai mei… Prea fixaţi. Parcă încercau să îmi citească gadurile.
-Doar nu mă interesează ce ai de spus! Totul a fost o… pură întâmplare!
-Da, la fel ca şi data trecută în care te-ai străduit atât de tare să scapi de mine, spuse el ironic.
-Chiar nu mă interesează ce crezi sau ce vrei, sau drept cine naiba vrei să mă iei, dar eu nu am nicio legătură cu tine, înţelegi? Dacă s-a întâmplat de câteva ori, nu înseamnă nimic, nu? Adică, ce spun? Nu însemnă nimic, punct!
-Dar ai vrea să însemne, rosti el, sigur pe sine.
-Nu înseamnă, bine?! Acum, lasă-mă să mă ridic. Chiar tauri nu pot să ridic fără puţină cooperare.
-Vrei cooperare? Întâi fă tu rost de ea. Eu o am din plin… Cel puţin azi. Iar eu cred că minţi.
-Da? Crezi? Atunci fă-ţi propria emisiune şi numeşte-o “Detectorul de mincini”! Inspirat, nu-i aşa?
-Nu la fel de inspirat precum persoana pe care a spus-o. Îţi e fică. Recunoaşte.
-Îmi pare rău, nu jucăm “Adevăr sau provocare”. Lasă-mă! Spusesem eu răstit, smucindu-mi mâna din strânsoarea lui, moment în care el se dăduse la o parte, lăsându-mă să mă ridic.
Stătea aşezat în capul oaselor, cu un picior arcuit, iar altul întins. Şi-a trecut mâna dreaptă prin părul ciufulit, iar eu îi luasem pantalonii de pe jos, pe care i-i aruncasem în braţe.
-Îmbracă-te. Nu vreau să te mai văd gol nicio clipă, spusesem eu, luându-mi apoi din dulap un halat negru de mătase, pe care îl îmbrăcasem repede.
În loc să facă ce îi cerusem, el îşi scoase din buzunarul pantalonilor pachetul de ţigări. După ce îşi aprinsese “eliberatoarea de stres” cu o brichetă argintie, îmi întinse şi mie pachetul.
-Nu mulţumesc. Nu mai risc cu tine, am spus eu în timp ce îmi legam cordonul negru al halatului.
-Atunci ia-o pe asta.
Îmi întinse ţigara pe care şi-o aprinsese, şi mi-am ridicat ochii spre el. Cred că eram doi care aveam nevoie de nicotină.
M-am apropiat de pat şi am luat ţigara din mâna lui, cu o privire oarecum neîncrezătoare. El îşi aprisese alta, iar eu luasem scumiera de pe pervazul geamului, ducând-o pe pat.
-Poţi să stai pe pat. Încă nu am pus stăpânire totală pe el, rostise el, după care începuse să facă cercuelete de fum care se ridicau spre tavan.
-Doar dacă îţi iei pantalonii pe tine, replicasem eu, înainte de a duce ţigara la gură.
El scosese fumul pe nas, la propriu, ca un taur nervos din desenele animate, apoi prinsese cu buzele de filtrul ţigării, penru a-şi avea ambele mâini libere. Făcuse ceea ce îi cerusem.
-Şi… şliţul, rostisem încet, văzând că îmbrăcase pantalonii, însă nu îşi trase fermoarul.
Îşi dăduse ochii peste cap, apoi făcuse şi acel lucru. Şi-a întins pe urmă braţele arătându-mi realizarea sa, ridicându-şi în acelaşi timp ambele sprâncene .
-Mulţumit? întrebase el, prinzând pe urmă de ţigarea a cărui fum îi ajunsese în ochi.
-Nu ştiu… Încă eşti aici.
-Şi nu voi pleca prea repede, aşa că ia un loc.
Am oftat, ştiind că nu aveam cum să îl dau afară. Mai degrabă m-ar fi dat el afară din propria casă. M-am aşezat pe marginea patului, cu spatele la el, continuând să fumez. Dar nu mă simţeam comod. Dacă nici în propriul pat nu puteam să stau cum voiam, ce dracu mai încercam să demonstrez?
Imediat mă aşezasem mai bine, mai aproape de el, ducându-mă mai sus pe pat şi sprijinindu-mă de spătarul de lemn al acestuia.
-Şi asta e un început, rostise el după care a râs scurt.
-Da, începutul nimicului, aprobasem eu ironic.
-Ascultă Yuri, începuse el, când îmi întorsesem brusc şi surprins capul spre el. Inima parcă mi se oprise pentru câteva nanosecunde.
Mi-a observat reacţia şi s-a oprit, apoi mi-am întors din nou capul înainte, scoţând un sunet din gât care trebuia să sune a râs. Mă întrebase ce s-a întâmplat.
-Nimic. Cred că e prima oară în care mi-ai zis pe nume şi nu “băiete” sau alte porcării.
A râs din nou, după care trăsese un fum din ţigară.
-Şi uite cum observi tot ce zic şi ce fac… De fapt, e a doua oară. Prima a fost chiar atunci când ne-am întâlnit în birou.
-Ziceai ceva de observat? întrebasem eu, văzând că el ţinuse mai bine minte. Oricum atunci a fost doar ca să îmi demonstrezi că ştii, să mă surprinzi, nu ca să mi te adresezi pe nume.
-Adevărat. Şi am impresia că eviţi să asculţi ce am de zis.
-Nu evit. Nu vreau să ştiu, rostisem eu nepăsător, ducând ţigarea la gură.
-Te vreau, spuse el dintr-o dată, atât de hotărât încât mă agitase ca pe un sifon.
-Toată lumea mă vrea, am zis eu în încercarea de a-mi ascunde neliniştea.
-Te vreau lângă mine. Tot timpul.
Înghiţisem cu greu, şi nu reuşisem să îmi opresc trupul din a tremura bruc din cauza unui fior care îmi străbătuse corpul din vârful degetelor de la picioare până la nodul din gât.
-Ai greşit persoana, rostisem eu, vrând să cobor din pat, în încercarea de a mă îndepărta. Mă prinse din nou de încheietură, oprindu-mă.
-Nu am greşit nimic.
Îşi stinse ţigara, cu mâna cealaltă, apăsând-o pe suprafaţa rece a scumierei de lângă el, apoi luase scurmiera, întinzându-se peste mine pentru a o aşeza pe noptieră. Îmi luase şi mie ţigara pe care a stins-o, pe urmă îmi prinsese obrajii între palme.
-Nu ştii ce spui. Cred că ai avut ceva în ţigară. Vorbeşti tâmpenii! mă agitasem eu, devenind imediat uşor speriat.
-Ascultă-mă, ceruse el din nou, pe un ton calm, care îmi atrase atenţia. Mă asculţi? întrebase pe urmă, fixându-şi privirea pe chipul meu, până când am afirmat o dată uşor din cap şi el continuase. Atunci ai face bine să fii atent, pentru că m-am săturat să ne jucăm. Lasă-ţi încăpăţânarea de-o parte pentru că nu îţi ajută cu nimic faţă de mine. Mă vrei, şi mi-ai demonstrat asta atât de bine şi eşti conştient de lucrul ăsta, dar eşti prea încăpăţânat să accepţi adevărul.
-Eşti nebun! Nu am ce să accept! Nici nu ştiu de ce te ascult! mă rastisem eu, dându-i mâinile la o parte şi coborând din pat, îndreptându-mă spre living.
-Ştii că e adevărat, spuse el, venind pe urmele mele.
-Nimic nu e adevărat!
-Totul e adevărat! Şi încerci să fugi de fiecare dată pentru că îţi e frică! De ce? Îţi e teamă de Kitami?
-Uite ce e, am rostit eu, oftând, întorcându-mă spre el, şi trecându-mi agitat mâna prin păr. Kitami mi-ar da un glonţ în mijlocul frunţii dacă m-ar vedea cu tine! Nici nu îl doare că eu sunt aşa-zisul lui fiu!
-Eşti fiul lui? întrebase el, căscând ochii şocat.
-Fiu adoptiv, da. Dar nu îi port numele. Şi nu l-ar durea inima să mă omoare când tot el m-a făcut ceea ce sunt! Nu vreau să îl trădez! Îmi merită respectul pentru cât m-a ajutat!
-Respect pentru ce? Ceea ce face el nu e bine, iar ce faci tu, nici atât. Nu e nimic de bine în ceea ce a făcut pentru tine. Puteai avea o slujbă normală.
-Care slujbă? Dante, sunt un chelner pe timp de zi! Adevărat, am liceul făcut, dar nu am facultate! Ce ai vrea să lucrez? Viaţa mea ar fi fost un rahat fără Kitami! Nici nu l-aş condamna dacă m-ar omorâ pentru că… am făcut toate astea. Asta înseamnă că îl trădez! Dacă ar vedea că am documentele alea nenorocite şi nu am vrut să i le duc…
-Ai zis că nu ai avut timp, amintise el, zâmbind în colţul gurii, când eu mă blocasem auzindu-l. Eşti conştient că ai putea să primeşti un glonţ pentru asta şi totuşi nu faci nimic pentru a mă compromite. Nici pentru viaţa ta. Nu realizezi că rişti pentru mine?
-Nu risc pentru tine! atacasem eu, când ştiam de fapt că avea dreptate.
-Atunci pentru ce? venise întrebarea lui, care mă lăsase în pană de idei.
Totuşi fusesem salvat de sunetul ciocănitului în uşă. M-am îndreptat spre ea, ştiind că trebuia să fie Takashi, însă când am deschis-o, inima mi se oprise, iar picioarele mi s-au înmuiat.
-Domnule Kitami… rostisem eu stins, cu gâtul parcă strâns de o menghină şi mâinile tremurânde. În acel moment mă consideram deja mort.

Totally Dominated ->YaoiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum