Usor, usor, am deschis usor ochii si am realizat ca inca nu ma trezisem din cosmarul realitatii. Inca eram intinsa in pat, inconjurata de peretii imbibati in amintiri demult apuse. Imi simteam corpul greu, asezat in pat si n-aveam nicio forta sa ma ridic. Ma scaldam in intunericul camerei, dar inca puteam vedea silueta lui atat de clar in fata mea. Era atat de ciudat cum se apropia ca si cum plutea, s-a aplecat deasupra mea, iar cand fruntea sa a atins-o pe-a mea, toata imaginea aceea s-a imprastiat in mii de particule. O lacrima mi-a curs pe obrazul rece, in timp ce imagintia inca imi juca feste. Absolut tot se destrama in preajma mea, iar eu ma uitam neputincioasa. Pana si imaginea lui a fost intinata de vinovatia pe care o aveam.
Telefonul a inceput sa sune. L-am scos din buzunar si nu am recunoscut numele asa ca am inchis. A sunat si a doua oara, dar nu m-am obosit sa raspund. La al treilea apel, am raspuns:
- Domnisoara Eva Radulescu?
- Mhm...
- Domnisoara, imi pare rau sa va anunt atat de tarziu, dar trebuie sa veniti la spitalul municipal imediat.
Mi s-a pus un nod in gat, iar inima a incetat sa-mi mai bata. Simteam cum zeci de cutite imi intrau in trup si lasau sa se scurga din mine toata viata pe care o mai aveam.
- D-Damian, e-e bine? am intrebat cu vocea tremuranda.
- Doar veniti aici, va rog.
Am inchis si m-am ridicat din pat. Ma simteam ca o marioneta controlata de mainile reci ale destinului. Mergeam dintr-o camera in alta nestiind ce sa fac. Lacrimile imi incetosau privirea, iar inima imi bubuia in pieptul rece. Am luat cu mine cartea pe care Damian o lasase in camera, am incuiat apartamentul si m-am grabit sa cobor scarile. Am inceput sa fug pe straduta mica care facea legatura cu drumul principal. As fi vrut sa alerg catre marea mea iubire si sa ne contopim in acea fericire a momentului intalnirii cum se intampla in romante, dar eu alergam sa-mi salvez viata, pe Damian. In urma cu 24 de ore, eram fericiti, eram impliniti si eram entuziasmati pentru un viitor impreuna.
Alergam incet, contiinuand sa ma uit inainte si m-am impiedicat. M-am prabusit la pamant in genunchi si in acel moment, durerea sufleteasca s-a contopit cu cea fizica, transformandu-se intr-un urlet care m-a lasat fara voce.
- Cum am permis sa se ajunga aici? De ce n-am ascultat niciodata de el? De ce m-am incapatanat sa fiu eu intotdeauna? Egoista de mine...
M-am ridicat si am continuat sa fug pana am gasit primul taxi. In aproximativ cinci minute, am ajuns la spital. Am coborat si am continuat sa fug ca o nebuna. Imi faceam loc printre toti oamenii, dar acestia nici nu-mi puteau simti prezenta. L-am zarit pe tatul lui Damian la capatul coridorului principal si m-am oprit. Cineva parea sa-l consoleze, imbratisandu-l indelung. Am crezut ca voi lesina daca o asistenta nu ma apuca de brat si ma trezea la realitate.
- Tu trebuie sa fii Eva. Esti exact cum te-a descries. Vin-o cu mine.
- Cine m-a descris? Vreau sa il vad pe Damian. Unde este?
- Te voi conduce acum la el.
Asistenta nu mi-a dat drumul la brat si m-a condus pe un culoar ingust si puternic luminat. S-a oprit in dreptul unei ferestre imense si m-a imbratisat. M-a poftit inauntru si a inchis usa dupa mine.
Ochii mei au cazut pe un trup palid, acoperit de bandaje si imbracat intr-o roba alba de spital. Parul blond era atat de fad in comparatie cu pielea care mereu avea un aspect cald si care te imbia sa o mangai. Ochii albastri nu se mai zareau de pleopele vinetii, iar buzele rosii ale celui iubit erau intredeschise pentru a lasa aparatele sa il tina in brate. Si cu toate acestea, perfectiunea intruchipata se infatisa inaintea ochilor mei si a sufletului meu vinovat de ceea ce vedeam. Simteam cum mai retraisem odata acest moment, in urma nu cu mult timp. Am simtit cum mi se taie picioarele si m-am asezat pe scaunul de langa patul lui Damian. Am inceput sa suspin, sa lacrimez, si cu cat ma uitam mai mult la chipul celui a carui iubire am omorat-o, cu atat plangeam mai puternic.
