Deja au trecut doua saptamani de cand Damian plecase. Ciudat era faptul ca nu ma simteam singura deloc. Eram inconjurata de atatea amintiri calde, parca ma aflam in imbratisarea lor. Dupa cum imi promisesem, veneam in fiecare zi in apartamentul gol si stergeam orice urma de praf care putea strica perfectiunea locului meu si al mamei. Noptile ma prindeau ratacind prin bucatarie aranjand fiecare farfurie in ordinea culorii sau a marimii, alteori adormeam in fotoliul din sufragerie in timp ce citeam toate cartile preferate ale mamei. Simteam ca ea traieste prin mine.
Damian isi respecta promisiunea de a ma suna zilnic si imi impartasea trairile sale. Facea un progress semnificativ in cariera sa, sansele de a juca la o echipa adevarata fiind foarte mari, iar acest lucru ma intrista cel mai mult in acele momente pentru ca insemna sfarsitul vietii mele in acest oras. Imi parea atat de rau ca nu puteam avea niciun sentiment de vinovatie in caracterul si reactiile mele fata de el. Eram intr-atat de egoista? As fi putut sa il fac sa renunte la tot doar de dragul de a trai in trecutul meu? Trebuia sa am o limita, trebuia sa ma gandesc la noi, in schimb mi-am aprins o tigara si am ramas cu privirea in gol. Am aruncat o privire la ceasul de langa televizor. Era aproape 3 dimineata.
Mi-am adus aminte de caietul “povestii mele”. Am fugit in camera si am inceput sa-l caut aproape disperata. Cand l-am gasit, a fost ca si cum mi-as fi gasit o parte pierduta din mine. M-am intors in sufragerie, l-am asezat pe masuta de langa mine si m-am dus sa imi fac o cafea. In mai putin de 10 minute eram inarmata cu un pachet de tigari, 2-3 cesti mari de cafea, un pix si caietul meu. Am aruncat o privire pe ultimele pagini. Nu mai scrisesem din decembrie. Cum a trecut timpul! Inainte sa dau pagina pentru a incepe sa scriu, ultimele randuri mi-au captat atentia si parca o piatra imensa mi-a fost aruncata pe inima, strivind-o.
“22 decembrie.
Azi trebuia sa imi iau la revedere de la tot. Azi am sa stric tot.
25 decembrie.
Am facut sex cu Edi intr-o baie murdara, intr-un loc uitat de Dumnezeu. Nu mai sunt Eva lui Damian. Ma simt oribil, sunt o stricata. Mama a murit de 3 zile. Eu am omorat-o. Ce fel de monstru sunt? Cine am devenit? “
Am inceput sa imi dau palme peste fata, strigatele se afundau in linistea noptii. “Cum am reusit sa-mi stric povestea? Tarfa!” Acestea erau vocile din capul meu, voci care au reusit sa tasneasca printre dintii mei inclestati, iar tonul era plin de dezgust. Reusisem sa uit de toate cele intamplate, dar acele ganduri transpuse in cerneala ma bantuiau. Lacrimile isi croiau un drum anevoios pe obrajii mei inghetati. Mainile imi tremurau atat de puternic. Plangeam de nervi. Voiam sa rup acea pagina nenorocita din caiet, dar constiinta nu ma lasa. Trebuia sa fiu cinstita atat cu mine, cat si cu el.
-Mi-e frica… - mi-am strans bratele la piept- mi-e frica de viitorul nostru.
Am inceput sa scriu. Fiecare cuvant care se asternea pe coala alba acoperea o parte din vinovatia care se afla in mine. Fiecare pagina pe care o scriam, ma indeparta de trecutul meu rusinos. Cu toate acestea, ma simteam la fel de intinata.
Am vazut incaperea luminandu-se si am realizat ca a inceput sa ploua. M-am grabit sa inchid toate geamurile, mai putin pe cel din camera mea. M-am urcat pe pervazul lat si m-am invelit in patura care se afla pe pat. Picaturile de ploaie imi brazdau fata si le simteam ca pe niste mici taieturi. In scurt timp lacrimile mele nu se mai deosebeau de stropii de ploaie. Mi-am strans genunchii la piept si m-am uitat in reflexia din geam. Felinarul din strada ma ajuta sa-mi observ trasaturile fetei: ochii rosii si obositi pareau atat de pierduti, cearcanele adanci si vinetii ma imbatraneau ingrozitor de mult, buzele uscate si palide ma faceau sa arat precum un cadavru, parul era ravasit. In acele momente de pura onestitate, am recunoscut ca ma simteam singura, distrusa si mai presus de toate, incapabila de a ma mai intoarce la vechea Eva. Eram o evapa. Mi-am inchis ochii si mi-am rezemat fruntea de geamul rece. Tunetele erau ca un cantec incredibil in toiul noptii, imi faceau inima sa tresalte si-mi aminteau ca inca eram in viata. Fulgerele parca se incapatanau sa ma tina treaza, cand tot ce doream era sa ma pierd in subconstientul meu si sa visez la o lume mai buna. Intr-un final am adormit pentru ca ploaia se domolise si puteam vedea primele raze ale diminetii.
