Priveste-ma cum mor...eu voi privi cum mă salvezi

Capitolul 3: Si acum imi mangai chelia!

In primul rand, aceast capitol i-l dedic tatalui meu.

In al doilea rand, i-l dedic lui Mada, ca sa o fac sa posteze mai repede la ”Seth”.

In al treilea rand, Marei şi celorlalti, pentru fanare <3.

M-am trezit cu un nivel ridicat de adrenalină, și în mod normal numărul de moli al noradrenalinei ar fi trebuit să fie de patru ori mai mic. Nu vă luați de mine. Mă mai uit si la Discovery. Dar cum poate o persoană să nu fie nervoasă după ce vede că mult așteptatul contact cu betonul a eșuat? Sau, cel putin credeam ca țl astept asa mult.

Am deschis larg ochii, mai mult buimacită, pentru a vedea micul meu grup adunat în jurul meu. Eram într-un pat de spital, și simțeam că mă dor toate, dar nu eram paralizată ca să pot spune ca mi-am rupt coloana. Dar... ceva nu era in regula. Toata lumea era încruntată, iar ochii Bellei erau ieșiți din orbite și înecați în lacrimi.

Imediat ce m-a văzut treaza, Dean a venit spre mine și m-a sărutat. Am simțit cum mi se întoarce stomacul pe dos, și credeți-mă, nu era vorba că Dean nu sarută bine, din contră. Probabil fluturii mi se agitau prea mult în stomac.

L-am împins de pe mine, dar el nu a înțeles aluzia până când nu am spus cu o voce ragușită pe care nu o recunoșteam:

- Mișcă.

Doar că un fragment din memoria mea e în vacanță, și nu îmi dau seama de ce îl refuzam...

Și atunci mi-am amintit. Nu ca E=MC2.

Ușa salonului scârțâi și intră o asistentă creolă cu părul prins în coc. Un bărbat neidentificat veni imediat după aceasta, și preferă să rămână în spate.

- Domnișoară Evans, vă rugăm să semnați aceste documente pentru operație. Costul operațiilor a fost achitat deja de fratele dumneavoastră.

- Frate? am îngăimat eu. Dar eu nu am...

Atunci am simțit o mână după umeri și am tresărit. Am privit în lateral și... Julien. Bărbatul era ... Julien. Mai există alte cuvinte ce imi pot descrie stupefacția?

- Nu-i așa că formăm o familie minunată? întrebă el și îi adresă un zâmbet de milioane asistentei. După ce mă reneagă, mai și are pretenții.

Ea se strâmbă, dar nu spuse nimic, din moment ce oricum era plătită. Am citit descrierea... Transplant de plămân. Fain. Si, desigur. Excixia nenorocitului de melanom congenital, de pe coapsa dreptă. Si eu care credeam că e un semn din naștere. Trei luni... mai aveam trei luni... Merita să îmi prelungesc viața? Oare cu cât? Un an, doi?

Am privit în jur, și am observat: anturajul meu de o viață, și... câteva persoane obiective... sau dacă consider că una dintre acestea tocmai mi-a dat peste 200 000 de dolari ca sa-mi ofere o noua viață... atunci nu stiu cat de putin subiectiva este aceasta persoana.

Am luat pixul și am semnat. O mare neliniște mă făcu să tremur, și, înainte să mă pot controla, am vomitat. Asistenta se întoarse cu spatele scârbită, iar eu sughițam amuzată, în pauzele în care îmi trăgeam răsuflarea. Și când toată masa mea de prânz a fost pe așternuturi, în liniștea mormântală s-a auzit hohotul lui Julien. Se înroșise în obraji din cauza râsului.

- Știi, nu e nimic amuzant, am mormăit eu încruntându-mă.

I-am văzut sclipirea din ochi, și am înțeles că abia se abținea să nu spună ceva în legătură cu asistenta. Am zâmbit firav, lăsându-mi capul în jos, pentru ca apoi să-l aud vorbind: