Priveste-ma cum mor...eu voi privi cum mă salvezi

- Domnişoara Evans?

Mi-am ridicat capul şi am întâlnit privirea tulburată a stagiarului. Mi-am dat ochii peste cap, am făcut un balon de gumă (preferata mea, cea cu gust de sirop de tuse), mi-am adunat tot curajul de care aveam nevoie pentru a vorbi:

- Uite... Nu tu eşti persoana care trebuie să se descurce cu asta.

A tăcut. Nu e de bine, mi-am spus în gând. Şi-a dres glasul pentru ca apoi să aud.

- Ţi s-a descoperit un melanom cu metastaze. Mai ai... 3 luni de trăit.

L-am privit, şocată, fără să pot spune ceva. Nici nu nu ştiam dacă să plâng sau să râd, căci în ultima vreme tot mai des îmi doream să mor.

Aşa că am plecat.

L-am lăsat privind după mine, şocat că nu am cerut să mi se facă internarea. Dar cine îşi putea permite? Evelyn Evans(vă daţi seama ce puţină înspiraţie au avut părinţii mei) nu avea bani de aşa ceva. De când mama mea naturală mă părăsise în spital, iar unul dintre sutele de posibili taţi nu m-a revendicat.

La şaisprezece ani am fost dată afară din orfelinat, datorită faptului că eram cea mai viloentă dintre toţi. Oricum, iată-mă acum, la nouăsprezece ani, lucrând ca şi chelneriţă la un pub, locuind la periferia oraşului cu Chris, Dean şi Belle, singurii mei prieteni pe care îi cunoscusem la Saint Anton şi pe care îl părăsisem împreună.

Care nu cred că vor accepta vestea aşa de uşor. Am început să fug ca o nebună, nepăsându-mi de privirile curioase ale oamenilor.

***

Gandurile îmi erau mai tulburi ca niciodată. Îmi simţeam creierul oxigenat după ce alergasem trei cvartale. M-am sprijinit de peretele clădirii înainte să intru, simţind frigul îngheţându-mi oasele, prin pantalonii mei din piele şi hanoracul Nike (ambele nerge) pe care mi-l făcuseră colegii mei de cameră cadou cu mult efort , pentru că, să fim serioşi, nu primeşti un salariu foarte mare pentru un secretar al unui avocat de cea mai joasă speţă, un baby sitter şi un registrator la urgenţe.

Picături de apă cristalizate cădeau uşor din cerul fumuriu, într-un dans îngheţat al iernii, care aducea monotonie în sufletul meu. Nu mai simţeam nimic. Nici durere pentru faptul că atâţia ani de zile nu am fost înţeleasă, sau pentru că momentan mă aflu în stare de semicadavru. Nici lipsa dragostei pe care nu am primit-o atatia timp de la nimeni.

Da, sunt o fată neînţeleasă, pe care o gramadă de lume o urăște din cauza stilului gotic pe care îl adoptă. Dar asta nu împiedică pe nimeni sa nu ma aposteze la locul de muncă sau pe stradă. Ei bine, aţi putea întreba ultima persoană care s-a dat la mine ce rău i-am tăbăcit fundul. Cum spuneam, sunt violentă.

M-am uitat la ceas şi mi-am târât bocancii  (în care picioarele mele erau degerate și în care zăpada mi se topise de-a dreptul) fără prea mare tragere de inimă în bloc. Am urcat scările într-un ritm alert, de parcă aş fi fost la un maraton de pensionari. Vă dați seama că o fată bolnavă nu poate merge cu viteza luminii, nu?

Aşa că, mergând eu în slow-motion nu am avut cum să nu îl observ pe Julien, care ieşea din apartamentul lui, încuindu-şi uşa. Iar se duce la prietena lui.

Julien era un baiat de milioane, brunet, ochi cenuşii şi on corp de atlet. Faza e că dacă ar fi fost doar drăguț ar fi fost normal să se combine cu vecina de deasupra, care e model. Singura chestie e că Daria e așa de mică și schiloadă încât pozează la articole pentru copii. Și nici mai mult creier decât bust nu are. Dar de față cu el poartă tocuri de cinspe și probabil câte două sutiene cu push-up. DAR cine sunt eu să judec lume.

Cred doar că el merită mai mult de atât.

Am trecut pe lânga el și am mormăit un salut, evitându-i privirea, dar tot am putut să-i prind zambetul înțelegător al lui. Mda. Ultimul lucru pe care mi-l doresc. Milă. Am continuat să merg, auzind încă sunetul mormanului de chei răsucindu-se în broască.

M-am oprit în fața apartamentului meu și al prietenilor mei,  și mi-am dat seama ca aveam să mor. Parcă și simțeam stomacul răsucindu-se de durere, cum fierea îmi urcă în gât și mă îneacă. Minunat. Îmi și imaginez cum cancerul negru se întinde pe întreg interiorul meu... Mă întreb cum le voi spune prietenilor mei. Si acum imi dau seama. Toata viata mi-am dorit sa mor din motive puerile. Acum îmi am moartea în față. Singurul lucru e că moartea are o lingură în mână. *((>>uitati-va la video si o sa intelegeti ce vreau sa spun<<)).