Amelia POV
Văd o lumină albă, strălucitoare care mă forţează să închid ochii. Oare am murit? Oare dacă mă îndrept spre lumină toată această agonie va dispărea şi o să ies din întunericul înspăimântător? Aud voci. Or fi vocile îngerilor care mă călăuzesc spre Rai? Dintr-o dată vocile se distorsionează şi devin strigăte de durere, de ajutor. Toate acestea mă sperie cumplit. Îmi acopăr urechile şi cad în genunchi. Nu mai suport aceste urlete care-mi sfâşie brutal inima.
Vocile îşi pierd din rezonanţă şi se transformă în voci normale de oameni. Deschid încet ochii şi mă uit dezorientată în jur. Totul este de un alb imaculat iar un miros puternic de clor îmi invadează nările. În dreapta aud piuituri care devin din ce în ce mai dese. Într-un final mi-am dat seama că sunt într-un salon de spital conectată la aparate. În jurul meu, doctorii şi asistentele se tot agitau în halatele lor albe fiind foarte miraţi de faptul că sunt în viaţă, aceştia administrându-mi tot felul de substanţe ale căror denumiri nu le înţelegeam.
Simt cum mâna îmi este cuprinsă între alte două mâini calde. N-am cum să nu recunosc acea strângere de mână. Nu era alta decât a mamei. Fiinţa care mi-a dat viaţă şi care m-a crescut cât de bine a putut de una singură din momentul în care omul căruia ar fi trebuit să îi spun "tată" ne-a parasit la puţin timp după naşterea mea.
O privesc in ochii de un verde deschis, aproape ireal şi observ şiroaie de lacrimi care-I curg pe obraji. Vreau s-o liniştesc, să-i spun că totul va fi bine, dar nu pot să rostesc niciun cuvânt, de parca mi-am înghiţit limba. Mama mă strange la pieptul său vrând parcă să nu-mi mai dea drumul niciodată ca atunci când eram copil şi plângeam pentru fiecare lucru nesemnificativ. Am vrut s-o îmbrăţişez şi eu la rândul meu, dar mă simt foarte slăbită, neputând să-mi ridic braţele, care stăteau neanimate pe lângă corp, aşa că mi-am cufundat chipul în părul ei lung, castaniu.
La cererea doctorului aceasta a ieşit din salon pe motiv că nu trebuie să fiu prea solicitată. Chiar nu voiam ca ea să plece ci să stea cu mine, ea fiind singura în prezenţa căreia mă simţeam în siguranţă. Am simţit o durere ascuţită la umărul drept, o durere pe care am mai simţit-o, care mi se pare cunoscută. Cu mâna tremurândă şi cu puţin efort îmi înlătur mâneca cămăşii şi văd urme roşii ca de gheare.
Ca un film, în minte mi se derulează acele imagini îngrozitoare-n cap. De la strada întunecată şi băiatul cu ochii roşii până în momentul în care am căzut în apă, fenomen pe care nici acum nu mi-l explic. Am sperat ca acesta să fie doar un vis, să fie opera imaginaţiei mele, dar nu. A fost cât se poate de real. A fost cruda realitate. Încerc să-mi alung imaginile înfiorătoare din minte, închid ochii şi mă afund în aşternutul alb şi rece.
Mă văd din nou în bezna îngrozitoare, dar parcă acum e puţin diferit. E noapte, razele palide ale lunii de abia ajungând printre crengile copacilor. Privesc in jur speriată întrebându-mă cum am ajuns acolo. Acum câteva minute eram în patul de spital şi acum mă aflu într-o pădure înfricoşătoare. Pot simţi un miros nu tocmai plăcut asemenea unui cadavru în descompunere.
Sun dezorientată. Nu ştiu unde să mă duc. Nu ştiu cum aş putea să ies din locul ăsta sinistru. Sentimentul de moarte pluteşte în aer, dominând atmosfera.
Înaintez în beznă cu tălpile goale zdrobind crengile şi frunzele uscate care trosnesc la fiecare pas făcut. Din spatele meu se aud nişte voci groase. Am încremenit de spaimă, sângele îngheţându-mi în vene. Vocile au început să se audă mai tare fiind din ce în ce mai clare Nu te apropia.Întunericul e locul unde demonii se ascund. Acest mesaj m-a terifiat de-a dreptul. Încerc să-mi duc măinile la urechi dar nu pot. Sunt complet paralizată, nu pot să mişc niciun muşchi al corpului.
Închid ochii şi încep să strig să se oprească dar ei mă depăşeau numeric, acoperindu-mă cu totul. Din fericire vocile se pierd în întuneric uşor-uşor. Sunt trezită la realitate de o asistentă care încearcă să mă ridice de pe gresia rece. Vulnerabilă mă ridic şi mă întorc în pat mecanic. O privesc pe asistentă cum iese din salon cu un clipboard în mână în care sigur a scris detalii despre incidentul de mai devreme. Tot ce-mi doresc este să nu ajung pe la vreun psiholog enervant sau chiar mai rău pe la vreun psihiatru. Asta-i tot ce-mi lipseşte; să trebuiască să explic altcuiva închipuirile mele pe care nici eu nu le înţeleg.
După o zi oribilă de stat în spital şi după ce am făcut analize peste analize în sfârşit am fost externată. Străbat coridorul lung al spitalului îndreptându-mă spre ieşire. Odată ajunsă afară trag puternic aerul rece de toamnă în plămâni; m-am săturat până peste cap de mirosul şi atmosfera de spital.
În drum spre casă, în maşină este o tensiune de nedescris. Stau pe scaunul din dreapta şoferului şi privesc pe geam gânditoare.
-Nu ştiu ce s-a întâmplat în acea seară de ai încercat să te sinucizi şi nu ştiu ce probleme ai şi de aceea ţi-am programat câteva şedinţe la psiholog, sparge mama tăcerea cu voce tremurândă privind în continuare semaforul.
-Psiholog? Dar n-am încercat să mă sinucid. Eu... m-am oprit imediat ce am realizat cât de aiurea sunau vorbele mele.
-Este spre binele tău scumpo. Vom trece împreună peste asta, continuă mama de data aceasta căutându-mi mâna şi strângând-o cu compasiune.
