Amelia POV
Nu știu ce s-a întâmplat când am fost răpită, dar când am deschis ochii mă aflam în celula asta oribilă care pare ruptă dintr-un film de groază. Umiditatea se poate simți în aer și un miros de moarte mă învăluie. Îmi plimb degetele pe pereții din cărămidă neagră și strâmb din nas dezgustată când ating petele vechi de sânge care mă fac să mă gândesc la câți oameni au murit aici. Ultima imagine pe care mi-o amintesc foarte vag este un palat impunător care se zărește de la mare distanță. O parte din memoria mea parcă a fost ștearsă, tot ce a rămas acum este parcă o ceață greu de descifrat.
Singurul lucru la care mă pot gândi este dacă voi putrezi aici în palatul morții sau orice ar fi locul ăsta îngrozitor. În trecut celula asta probabil a fost un dormitor deoarece pe lângă patul cu așternuturi prăfuite se mai găsește un birou cu un scaun și un fel de dulap în stil baroc. Doar barele de la fereastră dau acestei încăperi un aer sinistru de carceră. Ating draperia veche și ruptă de un stacojiu murdar și privesc pe geam printre zăbrele cerul albastru care este pe jumătate acoperit de nori, valuri de nori grei și cenușii ce se strâng repede prevestind o ploaie abundentă.
Sunetul cheii răsucite în broască îmi distrage atenția, iar după un scârțâit provocat de ușa masivă de lemn negru în cameră își face apariția un bărbat înalt, palid și un păr castaniu ușor cârlionțat dat pe spate. În mână ținea un felinar a cărui lumină provenea de la o lumânare mică pe jumătate topită. Felinarul proiecta olumină stranie, îngreunându-mi încercarea de a –i interpreta expresia feței: în orice caz arăta înfiorător. Cu cât el înaintează spre mine, eu mă retrag pas cu pas până lovesc rama de lemn a patului provocându-mi o mică durere.
- Probabil nu știi de ce te afli aici, dar vei afla în curând când Lilith te va putea primi, îmi spune el pe un ton tăios în timp ce pune felinarul pe masă.
Dar nu se compară cu durerea din piept pe care am simțit-o când i-am auzit numele. E aceeași Lilith care a vrut să mă ucidă când eram în școala de corecție? Deci nu Întunecatul a vrut ca eu să fiu aici?
- Nu mai înțeleg nimic. Lilith? Ce treabă are ea cu mine? Reușesc să întreb cu vocea răgușită de teamă.
Demonul se apropie de mine și când observ că își ducea mâna în dreptul feței mele, instinctiv închid ochii și simt două degete reci atingându-mi tâmpla. O senzație ca un impuls electric îmi străbate tot corpul de la cap până-n degetul mic de la picior și văd negru în fața mea. Am vrut să îi iau mâna și s-o îndepărtez de capul meu, dar mă opresc brusc când văd imagini ce-mi se derulează în fața ochilor cât se poate de clare. Îi văd pe demonii care m-au răpit, palatul pe care mi-l aminteam ca prin vis, o recunosc pe Lilith după părul lung și blond și ochii verzi, reci plini de ură. Dar ea e înconjurată de încă doi bărbați ale căror chipuri nu le cunosc și îi aud vorbind vorbind clar despre mine și inițierea mea din Purgatoriu și ceva ce nu am înțeles prea bine legat de supunerea mea în fața marilor forțe ale întunericului.
Când demonul își retrage mâna totul a dispărut și eu rămân cu privirea ațintită la peretele din fața mea. Simt că parcă m-am trezit dintr-un coșmar lung, inima îmi bate cu putere iar urechile îmi țiuie.
- Lasă-mă să îl văd pe Azazel, te implor! Strig la demon disperată în timp ce mă agăț de mâna lui și-l strâng cu putere de parcă viața mea ar depinde de asta.
- Cred că nu ai înțeles, scumpo. În momentul de față Azazel este în mijlocul procesului de purificare. Totul s-a terminat între voi doi și cred că e evident de ce parte e alături, șuieră demonul făcându-mă să fac cățiva pași în spate.
Îmi zâmbește răutăcios și iese din cameră fiind atent să încuie ușa în urma sa. Privesc în gol pierdută și secată de orice putere ma las să cad în genunchi. De ce mereu cand mă gândesc că viața mea a luat o întorsătură greșită mi se întâmplă ceva mult mai rău? Cu greu îmi amintesc cum e să fiu o adolescentă normală care merge la școală, seara iese cu prietenii în oraș sau doar vede un film plictisitor acasă în timp ce mănâcă un bol întreg cu popcorn. Asta pare că se întâmpla cu ani în urmă. De când mama m-a trimis la școala de corecție viața mea s-a transformat întrun amalgam de întâmplări supranaturale. De când am dispărut în Purgatoriu sunt sigură că cei de la școala de corecție au înștiințat-o pe mama că nu mai sunt acolo și acum a anunțat poliția să mă dea dispărută sau mai rău probabil crede că am murit.
Poate este pe jumătate adevărat având în vedere că mă aflu în inima Iadului, în infern, care sincer nu arată cum îmi imaginam. Nu văd nicăieri lavă sau oameni fierți în cazane de diavoli care dansează cu furcile lor pe lăngă ei... dar doar că nu seamănă cu ce-am văzut prin filme asta nu înseamnă că situația mea nu este atât de rea precum pare. Nici nu vreau să mă mai gândesc la nenorocitul de Azazel care s-a dovedit că într-adevăr m-a trădat. Mai bine mă ucidea de la bun început de cât să mă târască prin Purgatoriu și să mă aducă în Iad unde Lilith mai mult ca sigur va face vrăji și lucruri oculte pe pielea mea. Sincer, daca aș avea un cuțit și în fața mea s-ar afla și Azazel și Lilith, primul pe care l-as înjunghia ar fi nimeni altul decât demonul care mi-a dat speranțe că ține la mine și că mă va scăpa din Iadul ăsta.
Cobor din patul tare din cauza durerii acute de spate. Serios, nu m-aș mira ca salteaua asta să fie făcută din ace la cât de tare mă doare șina spinării. Primul instinct al meu a fost să mă duc glonț la ușă și să o încerc, dar așa cum mă așteptam nu s-a întânplat nicio minune deoarece tot încuiată este. Încep să mă plimb prin cameră inspectând fiecare colț al ei. Atenția îmi este captată de dulapul din lemn lăcuit a cărei suprafață este ici colo cojită. Cred că acum mulți ani a fost chiar un dulap frumos deoarece cele două uși sunt conturate de o linie subțire aurie, iar în interiorul lor sunt desenate motive florale spălăcite de culoare verde. Scutur din cap și mă opresc din a mă gândi la istoria acestui dulap. Cu o oarecare teamă, dar și curiozitate deschid ambele uși și sunt învăluită de un miros orib și greu de parcă cineva a ascuns un cadavru aici. Mă las în genunchi și încep să cotrobăi prin raftul de jos de unde scot un cufăr greu plin de praf care nu are nicio broască, ceea ce înseamnă că nu poate fi încuiat. Cu o mână țin cufărul și cu cealaltă capacul lui și înainte să-l deschid închid ochii și trag aer în plămâni așteptându-mă la ce e mai rău. Sunt surprinsă când nu găsesc nimic odios înăuntru, doar o bucată de material negru cu o pentagramă albă desenată în mijloc și câteva pene de pasăre, ceva care seamănă cu un picior de iepure, ierburi și oase foarte mici ca cele pe care le vezi la fast food. Dau la o parte bucata de material și găsesc învelit într-o cârpă, care odată a fost albă probabil un jurnal.
Închid cufărul și îl pun la loc și studiez jurnalul întorcându-l de pe o parte pe alta. Coperta din față este din piele roșie, iar cea din spate din piele neagră și are scrijelite inscripții dintr-o limbă veche pe care nu le pot descifra. Paginile sunt puțin lipite între ele din cauza umidității, dar încă se pot citi. Mă așez pe pat și analizez prima pagină îngălbenită de trecerea timpului pe care scrie cu cerneală neagră Marie, 3 augut 1723.
Îmi plimb degetele pe foaia aspră și simt pentru prima dată de când sunt aici, o mică urmă de speranță deoarece poate această Marie îmi poate da câteva răspunsuri despre locul ăsta și de ce mă aflu aici. Închid repede jurnalul și îl așez cu grijă sub pernă când aud cheia învârtindu-se în broască și văd ușa deschizându-se.
