M-am nenorocit

Blasts from the past II

V-am avertizat de data trecuta, asa ca va rog sa ma scutiti pentru ca va tin in suspans cu legatura cu ceea ce va face Paul, ceea ce va alege, sau mai stiu eu ce alte intrebari vi se ridica in spatiul numit cortex cerebral, dar care depinde ca forma, marime si utilitate la fiecare fiinta umana in parte. Bineinteles, persoanele de fata i-au gasit o intrebuintare excelenta, asa ca hai sa vedem ce nazbatii facea Paul cand era mic. Asa ca acum ii dau lui cuvantul.

***

Daca nu stiati, am cam aceeasi varsta ca si creatorul meu, adica 22 de ani, ceea ce inseamna ca am aparut pe lume cu putin timp inainte ca „al de era intr-o ureche” sa fie pus la zid si gaurit. Imediat dupa Revolutie, daca nu stiati pentru ca sunteti prea mici ca sa fi prins acele vremuri, nu prea exista pe la noi acea inventie incredibila fara de care proaspetii parinti nu s-ar descurca in ziua de azi. V-ati prins despre ce vorbesc? Nu? Cum e posibil? Ar trebui sa va fie rusine!!! De pampers vorbesc pui de Einstein ce sunteti.

Deci, eu nu am avut parte de asa ceva. Pampers-ul era ceva necunoscut in acele timpuri. iar eu am profitat din plin de acest lucru intr-o zi oarecare. Ai mei erau la bucatarie, iar prin casa a inceput sa raspandeasca un miros ciudat.

-  Alexandra, facu tata. Mi se pare mie, sau ceva miroase urat aici?

-  O veni de afara, de unde sa stiu eu? raspunse ea. Poate s-au apucat sa lucreze la canalizarea aia infundata.

 Mai trecu ceva timp, cred ca exact atat cat era nevoie pentru ca dezastru sa devina irecuperabil.

-  George? facu mama.

-  Da?

-  Te-ai cacat pe tine?

-  Nu, raspunse el razand si se ridica de pe scaunul unde statuse. Eu ma duc pana la Gabi. Poate la el nu pute asa ca e pe partea cealalta, spuse tata deschizand usa de la bucatarie, iar damful il izbi in fata. Apropo de intrebarea ta, spuse el intorcandu-se si privind-o pe mama cu niste ochi de catel care stie ca urmeaza sa fie castrat. Cred ca e Paul, spuse el simplu si pleca spre camera unde eram eu cazat, cu mama care il urma indeaproape.

Eu nu fusesem in viata mea mai fericit. Dupa ce reusisem sa ma dezbrac de chestiile care tineau locul atat de practicilor pampersi de azi, ma si apucasem de treaba. Am infipt bine mainile in materia prima pe care am avut grija sa o fac indeajuns de moale ca sa stea pe zid, dar indeajuns de tare ca sa o pot framanta in mana. Peretele, atat cat tinea patutul meu, era tot azuit intr-o culoare „cacanie” Ca si mine de altfel. Daca ati citit legenda lui Ahile, stiti ca atunci cand fusese cufundat in raul Styx de catre mama lui, fusese tinut de calcai. Ei bine, la mine chestia asta era imposibila. Exact. Eram plin de rahat din orice directie te uitai. Pe fata nu mai zic. Pentru numele lui Dumnezeu, aveam cacat si in urechi.

-  Ce facem acuma? intreba tata resemnat. Il spalam sau facem altul?

*

Iar asta nu este singura patanie din copilaria in care nu depaseam 10 kg. Imi facusem un obicei din a lua lucruri din casa. Insa nu ieseam cu ele din apartament ca eram prea mic pentru a putea sa ma duc sa le vand, si oricum nu le cumpara nimeni. Asa ca le trimiteam prietenilor mei pe care nu-i cunosteam. Adica tot ce imi pica in mana cand scapam de supraveghere ajungea sa fie aruncat pe balcon.

Intr-o zi, mama statea pe balcon(am uitat sa va spun, stateam la etajul 6) si se uita pe strada. La un moment dat, ea se uita in jos, si vazu ceva fluturand. Se uita mai bine, si isi dadu seama ca ceea ce flutura era o cravata.

-  Ia te uita, spuse ea fara sa aiba o persoana cu care sa vorbeasca(in asa hal o adusesem). Vecinul de la 4 are o cravata exact ca a lui George. Cravata? George? facu ea cu o sclipire, si intra de urgenta in casa. Mai ca nu fugi la dulap. Il deschise si se uita in el cu atentie. Cravata vecinului de la 4 era de fapt a tatei din cate se parea. Daca, sau cum a reusit sa o recupereze, nu stiu. Cert este ca a doua zi a vrut sa iasa cu mine pe afara. Dupa ce m-a imbracat, m-a scapat din ochi ca sa se imbrace si ea. Cand a terminat, s-a apucat sa ma incalte. O ghetuta(era martie), dar unde e a doua? S-a apucat sa caute si o apucasera nervii. Colac peste pupaza, mai si suna cineva la usa. Se uita rapid pe vizor. Gabi, vecinul de langa.

-  Gabi, ma grabesc, spune repede.

-  Asta e a lui Paul? intreba el fluturand o ghetuta.

-  Da. Unde ai gasit-o? facu ea surprinsa.

-  In fata blocului.

*

Bineinteles, au mai fost mii si mii de asemenea prosti pe care le faceam, iar cravata si ghetuta nu au fost singurele lucruri aruncate pe geam. Cand faceam dezastru in bucatarie, scotand toate oalele, tigaile, cratitele si ce mai gaseam pe acolo, iar dupa aia fugeam in dormitor si incepeam sa scot hainele din dulap, sau cand mi-a adus tata(alt geniu) un pistol cu bile, a uitat sa ia in calcul faptul ca eu aveam 8 luni. Si multe alte asemenea chestioare. Ce sa zic? Am fost un bebelus foarte cuminte.

***

Cand am mai crescut, nu era nici o diferenta, insa acum le faceam si altora zile fripte.

Eram la bunici, iar tata m-a lasat in grija bunicii. Aceasta a plecat in casa pentru 2 minute, iar cand a revenit, eu diparusem.Urmarea? Au inceput cu totii sa ma caute ca disperatii. Dupa un sfert de ora, tata a observat ca ceva cu blana din curte facea o galagie infernala de care efectiv nu aveau nevoie. Plus ca se zbatea in lant de sa-l rupa. Cainele saracul de el nu avea curaj sa intre in cusca lui pentru ca isi mai mancase o data bataie cand m-a incoltit. V-ati prins unde eram? Exact! Trebuia sa ma fi vazut ce frumos dormeam in cusca cainelui.

Alta data fugisem prin curte si adunasem toate ouale de prin cuibare, dupa care am venit in fuga. Cand m-a vazut bunicul, se facuse verde la fata.

-  Paul, nu mai alerga.., striga el repede, insa nu apuca sa spuna si altceva, ca deja ii ascultasem continuarea. Ca o sa cazi si spargi ouale, termina el calm si resemnat.

Alta data, eram cu bunica printre zarzavaturi, si o aud tipand.

-  Ce ai patit, buni?

-  E un sarpe intre cracile alea, spuse ea abia respirand.

Atat am asteptat sa aud, ca  deja eram langa craci si ma uitam dupa el.

-  Paul, pleaca de acolo, striga ea, insa prea tarziu. Il vazusem si bagam mana dupa el.

Dap, eram neinfricat. daca altii lesinau doar cand vedeau un gandac, eu eram ala care se ducea sa il aduca inapoi ca sa il fluture in fata oricui avea oroare de el. Si nu stiu cum, insa de regula erau cele mai mari si mai urate chestii care se puteau gasi.

***

Oricum, tin minte ca odata, cand am venit de la scoala, nu era nimeni acasa. Cei mai multi copii, cand sunt loviti de foame, isi fac un sandvis si asteapta sa apara babacii. Nu si eu. Sa stau eu cuminte? Nici gand!!! Asa ca m-am apucat sa fac ceva de mancare. Aveam chef de fasole, asa ca m-am apucat sa fac asa ceva. Cat de greu putea fi? Am luat oala cea mai mare a mamei, am umplut-o cu fasole, dupa care am turnat apa cat sa o acopere si am pus-o pe foc. Dar mi-era prea foame ca sa astept, asa ca mi-am facut si cateva sandvisuri, dupa care m-am refugiat in fata televizorului. Dupa un timp, am inceput sa simt un miros familiar.

- Miroase bine, m-am gandit eu. Pare cunoscut mirosul... Dupa inca ceva timp, mirosul s-a modificat.

- Fratele meu, vezi ca a inceput sa se arda, si, pune si tu ceva mirodenii. Dupa inca ceva timp, mirosul parea ca vine de undeva unde lumea nu are nas ca sa isi dea seama ca miroase de iti muta nasul.

- Bai vecine vezi ca ti s-a ars.... FASOLEA????”

Am fugit repede la bucatarie. cand am deschis usa, am fost lovit de un zid de fum. am stins repede focul. am luat un ziar care stiam ca era pe masa si am inceput sa fac aer ca sa dau fumul afara. 10 minute mai tarziu terminasem. Am ridicat capacul de pe oala. Un nou zid de fum s-a ridicat. Nu mai era pic de apa in cratita. Am vrut sa o curat ca sa sterg urmele a ceea ce am incercat sa fac si am reusit perfect. Am curatat oala de nu a mai ramas pic de smalt pe ea.

***

Deci, am cam avut probleme in a gasi cuvintele potrivite pentru ceea ce am facut pe aici, mai ales ca mai toate pataniile mi-au fost povestite, iar vocabularul ar fi altul...

Ideea de baza e ca nu am vrut sa va las cu ochii in soare pana imi dau seama ce vreau sa fac in capitolul urmator. Pana vineri sper sa va ofer continuarea. Asa ca rugati-va sa am parte de inspiratie.

PS: am senzatia ca am stricat capitolul asta de „amintiri din copilarie” pentru ca nu le-am povestit cum trebuia.