Se spune ca dragostea este cel mai de pret lucru pe care l-ai putea primi de la o alta persoana. Dar ce se intampla cand nu-i poti impartasi aceleasi sentimente? Cand pur si simplu inima ta refuza sa-si intensifice bataile intr-un mod nebunesc pentru acea persoana. Atunci cine ar putea sa te acuze? Cine ar putea sa-ti ceara sa te pacalesti pe tine insati si sa accepti o "iubire fortata", caci doar asa o pot numi. Au trecut trei zile de cand parinti mei mi-au facut asa zisa "propunere" si toate pretextele, toate motivele atat de coerente pentru mine nu par sa-i impresioneze deloc. Pentru ca ei stiu atat de clar ce vor si mai ales cum sa obtina. Realizez unde ma aflu cand soneria scolii ne anunta ca s-a mai terminat o ora. Din pacate doar a doua pe ziua de azi. Simt in continuare un cutit care ma raneste neincetat inauntru. Am atata nevoie sa plang, sa tip, orice. Sa ma descarc cumva inainte sa ma pierd pur si simplu, sa uit de mine si sa ma las controlata de durerea asta idioata pe care mi-o provoaca un viitor inevitabil, o alegere fortata. - Hinata? Imi aud numele din spatele meu si ma intorc straduindu-ma sa afisez un zambet aparent real. Intalnesc doi ochi albastii, care par ingrijorati si pe cea mai buna prietena a mea care m-ai are putin si imi sare in cap. - Hinata. Esti prietena mea cea mai buna, defapt, esti mai mult de atat, dar nu o sa te las sa-mi ranesti fratele cu atata nepasare. Nu-mi spune ca, tu, chiar nu realizezi... Si se opreste aici vazundu-mi lacrimile necontrolate care se prelingeau pe obrajii mei rosii. Nu mai pot controla nimic, doare prea tare. Inima mea care a devenit mult prea fragila in ultimele saptamani isi atinge si ultima limita si pare ca se sparge in zeci de cioburi destinate pieirii. Ino ma priveste ingrijorata si incepe sa tremure. Este prima data cand ma vede atat de distusa, atat de slaba si probabil nu mai stie cum sa reactioneze. De obicei imi ridica moralul cu o simpla gluma stupida, dar acum era deja prea mult pentru ea. Nu vreau sa stric cheful nimanui cu lacrimile mele copilaresti asa ca fara nici o ezitare imi arunc toate cartile ce erau imprastiate pe banca in geanta si ies din clasa cu capul in pamant. Nu vroiam sa-mi ceara nimeni explicatii aiurea sau sa-mi planga de mila. Pana la urma nu eram condamnata la moarte sau ceva. Uneori am impresia ca dramatizez prea mult orice situatie care nu-mi convine. Ajung la capatul coridorului cand simt ca cineva ma prinde de mana oprindu-ma din fuga mea prosteasca. Ma intorc si intalnesc din nou privirea blondei. Mai are putin si plange. Nu credeam ca starile mele o afecteaza chiar asa tare... - Vorbeste cu mine! Ii aud vocea calda si tremuranda a prietenei mele. Totusi nu e momentul potrivit asa ca imi trag mana si incep sa cobor pe scari. - Alta data... Atat ii zic si plec lasand-o ingrijorata fara sa stie macar cu adevarat motivul. "Imi pare rau!". Chiar regret tot ce fac acum. Chiar tot ce mi-a mai ramas e sa fug ca un copil inapt sa faca fata realitatii sau sortii? Poate ca da sau poate sunt prea speriata ca o sa-i ranesc pe cei din jurul meu. Chiar prefer sa-i indepartez pe toti? Si nu ii ranesc chiar mai tare facand asta?
*Perspectiva lui Naruto*
A fugit din clasa plangand. Refuzand sa-i spuna motivul chiar si surorii mele. "Ce a patit?", intrebarea asta imi stapaneste intreaga constiinta inca de atunci. Nu o pot intelege, de ce nu vorbeste? Poate am putea sa o ajutam. Prefera pur si simplu sa-i respinga pe toti cei care ii vor binele. Care sunt dispusi sa accepte o parte din suferinta ei. "Oare eu sunt de vina?" Nu are cum. Sau da. A venit in seara aia la mine pana la urma. Ce vroia sa-mi spuna si de ce a renuntat pur si simplu? Ii e chiar asa de greu sa-mi raspunda la niste intrebari atat de simple pe care am uitat defapt sa i le pun. "Ce simt pentru ea?". Intr-un timp credeam ca o plac doar fiindca e diferita, ca e... speciala. Si in ce s-a transformat tot acel sentiment si cand naiba a devenit atat de puternic? Poate ca asa trebuia sa fie sau poate soarta asta idioata isi bate joc de mine in ultimul hal. Si chiar merit toata aceasta tacere, toata confuzia pe care ea mi-o provoaca probabil inconstient? Mi-e teama sa stiu raspunsul la asta. Mi-e teama ca am gresit si acum totul s-a intors impotriva mea. Ma opresc brusc la un semafor dintr-o intersectie asteptand sa se faca verde. Privesc masinile care trec in viteza pe langa mine si un zambet prostesc imi apare pe fata. - Naruto! Imi aud numele din spate spus de o voce masculina si ma intorc ignorand faptul ca semaforul isi schimba culoarea. Il vad pe Kiba cu o expresie faciala din care nu pot deslusi prea multe. - O iubesti? Il privesc mirat pe saten dupa care imi las capul usor in jos. Mai direct de atat nu putea fi. "Pe cine?". Intrebarea asta chiar si-ar fi avut rostul? Cand totul e atat de clar chiar daca recent cuvintele au devenit atat de limitate. - Da. Raspunsul mi-a iesit, efectiv pe gura fara sa-l gandesc macar pentru o secunda. "Chiar o iubesc?". Am ajuns sa-mi pun mie insumi intrebarea la care tocmai am raspuns atat de clar si usor. Pur si simplu eram sincer. Si nu cu mine, nu cu ea, ce cu prietenul ei cel mai bun pe care se presupune ca il consider intr-un fel rivalul meu. Kiba imi zambeste ironic si se intoarce cu spatele la mine incepand sa mearga. Isi ridica mana in semn de salut si pur si simplu se indeparteaza de mine. Doar atat? Ce rost a avut toata chestia asta si de ce naiba il intereseaza pe el ce simt eu pentru Hinata? Nu ii destul de evident? Cand de fapt abia mai pot controla toate aceste sentimente care au capatat o intensitate prea mare mult prea repede. As vrea sa arunc toate aceste ganduri undeva sau daca s-ar putea doar sa fug de ele. Prea multa gandire pentru cineva ca mine care de obicei se arunca cu capul in fata. Am ajuns sa ma gandesc prea mult la consecintele faptelor mele si frica de esec mi-a impus prea multe limite.
