Ajunsi la cativa metri de casa mea, vad o silueta foarte cunoscuta care ma asteapta in fata porti zambindu-mi cu veselie. Ma apropiu cu pasi repezi si totusi cu o ezitare ciudata lasandu-l pe blond putin in spate. In fata mea se afiseaza un baiat cam de aceiasi varsta cu mine, saten si cu niste ochii caprui care trezesc mii de amintiri care imi circulau prin cap si... inima. Imi sterg figura de socata si afisez un zambet urias. - Kibaaa! Ii strig numele satenului in timp ce ii sar in brate ca un copil nerabdator care nu si-a vazut parintii de zile intregi si abia astepta sa-i stranga in brate. L-as strange in bratele mele minute intregi, dar deja incepusem sa-mi pun problema ca il las fara aer si chiar nu vroiam sa-l ucid dupa ce nu l-am mai vazut dupa atata timp asa ca il eliberez din stransoare pastrandu-mi totusi mainile pe dupa gatul lui si il privesc fix in ochii incercand parca sa citesc in acestia tot ce tinea de baiat si spre surprinderea mea am regasit aceiasi ochii calzi, timizi, frumosi si plini de iubire pentru tot pe care i-am lasat in urma acum cativa anii, poate prea multi. Obrajii satenului erau rosiatici, probabil din cauza caldurii ca doar nu... nu, nici gand, pana la urma obisnuiam sa fim cei mai buni prieteni cand eram doar niste prichindei. Zamebetul de pe fata mea dispare la fel de usor cum a aparut si fata mea ia o expresie ingrijorata. - Naruto? Ma intorc brusc cu fata inspre strada de pe care venisem dar privirea mea se pierde in gol la vederea unei strazii fara nici o urma de viata. - A plecat!... Esti in regula? Vocea lui Kiba ma face sa-mi revin. Si totusi nu de tot. - Nu conteaza, hai sa intram in casa. Cred ca o sa ploua. Ne uitam amandoi la cerul care capatase o culoare intunecata, dupa care intram in casa si incepem sa povestim ore in sir, pana la urma aveam vreo patru anii de recuperat.
*Perspectiva lui Naruto*
Vad ca Hinata a uitat deja de mine dupa ce a sarit in bratele tipului ala Kiba, acum se privesc in ochii de cateva minute bune si chiar incep sa ma simt in plus asa ca ma intorc si o pornesc spre casa, oricum parea cam innorat si mi-a ajuns dusul rece pe care l-am facut aseara cand am cules-o pe bruneta din statia aia de tramvai, nici macar nu am intrebat-o ce cauta acolo, dar poate e mai bine asa. Ma opresc brusc amintindu-mi de gafa ce am facut-o cu cateva minute bune inainte. Cum am putut sa-i zis ca vreau sa fim prieteni, cand de fapt vreau cu mult mai mult de la ea, poate mai mult decat ar trebuii. Pana la urma ce drept am sa ma bag in viata ei si sa o complic, parea atat de fericita cu acel Kiba. Stropii de ploaie incep sa ma loveasca cu o brutalitate placuta, trezindu-ma din starea de rahat in care ma aflam. La naiba, tot nu am scapat de prostia asta de ploaie. Fara sa mai stau pe gandurii prea mult o iau la fuga si in mai putin de doua minute eram deja in tramvaiul care urma sa ma duca acasa. Un tramvai prea pustiu in care bantuia linistea aia idioata care imi permitea sa-mi aud proprile gandurii, gandurile alea absurd de directe si de sincere care imi zbierau in cap ca gresesc si ca o sa regret totul mai tarziu si care aveau mereu dreptate. Pana la urma constientizez si eu ca nu o sa pot stapanii la nesfarsit sentimentele acelea puternice pe care mi le trezeste bruneta printr-o singura privire, printr-o simpla fraza spusa de ea sau printr-un singur gest specific ei din acela cu care m-am obisnuit atat de usor, sau altfel spus acele sentimente ce mi le trezea tot ce tinea de ea. Imi amintesc ca la inceput am vrut sa ignor acel tremurici interior pe care il simteam de cate ori ma apropiam putin mai mult de ea din intamplare, acei fluturasi care imi bantuiau stomacul de cate ori o gaseam la mine acasa in vizita la sora mea si traiam cu acea dorinta si impresie prosteasca ca a venit sa ma vada pe mine. Si totusi ea nu pare sa observe nici una din nelinistile mele sufletesti, poate prea prinsa in proprile ganduri si emotii. Si cate sperante mi-am facut din cauza rositului ei atat de copilaresc la care am impresia ca apeleaza uneori doar pentru a scapa de situatii inconvienente la care nu le poate face fata, sau poate totul este doar in capul meu, o analizasem prea mult in ultimele saptamanii si aveam impresia ca o cunosc prea bine cand de fapt nu stiu nimic despre ea, totul a ramas in final o enigma si probabil asa va ramane mereu. Am ajuns in statia unde trebuia sa cobor si se pare ca am avut noroc cu niste oamenii care m-au trezit la realitate cu vocile lor, altfel nu vreau sa stiu pana unde ma ducea rabla asta. Se pare ca ploaia s-a oprit, nici macar asta n-am realizat. Macar drumul pana acasa a devenit relativ mai placut.
