double challenge » btr

1. CSquare dă cu nasul de probleme

♒Cleo

Acum patru ani

 - Caye, ai setat luminile?

- Da, sunt gata. Camera e pusă bine?

- Pozitiv! Uşa este închisă?

- Scuze, am uitat că m-ai angajat ca uşier.

Chiar dacă aveam de-a face cu o situaţie complicate acasă, Youtube-ul era singurul lucru care ne făcea cu adevărat fericite. O evadare, a spus psihologul, o evadare este necesară pentru a trece mai uşor peste prezentele anomalii apărute. Persoana care avea cu adevărată nevoie de o evadare era mama, care nu mai răzbea, financiar sau emoţional. Nu exista nici un echilibru între vorbele ei catastrofice şi mersul legănat, între paharele de ceai negru şi pachetele goale de somnifere sau între zâmbetele false şi nevoia de descărcare. Aşa că şi-a dat drumul întregilor supărări când a zărit-o pe Caye cu mâna pe clanţă, parcă dorind să ne distrugă mica evadare şi să ne spună să ieşim din casă. Ştiam că dacă am fi făcut întocmai, mama ar fi dat piept cu o depresie sănătoasă, care i-ar distruge nervii delicaţi şi situaţia de la serviciu.

- Nu vreau să  fiu rea, doar că tu nu ai mai ieşit din casă de o săptămână întreagă şi ştii foarte bine că ai plânge dacă ai fi singură. Te rog, poţi să te îmbraci cu nişte haine adevărate şi să pui prostia asta de halat deoparte? Şi aşteaptă o jumătate de oră, până când terminăm de filmat, după care vom ieşi la plimbare şi vom vedea cartierul şi am putea merge până  în centru; sună bine?

Auzeam frânturi de conversaţie, mici suspine şi câteva reproşuri, după care un oftat lung - mama era de acord. Nici nu mă miram că s-a ajuns la un compromis, fiindcă în ultima vreme singurul lucru de care mama era interesată erau pozele cu căţei sau compromisurile. Ne gândeam că probabil nu-i mai funcţionează mintea cum trebuie, gând pe care l-am împărtăşit mai târziu cu psihologul, care ne-a explicat că oamenii reacţionează diferit când se întâlnesc cu durerea sufletească. Iar atunci am realizat că eu una nu regretam mutarea lui tata; realizam că nu mă durea nimic. Sau poate că eram doar într-o pasă de nepăsare adolescentină, după cum s-a exprimat doctorul. Nu credeam asta. Mie chiar nu îmi era dor de tata.

- E de-a binelea, Cleo. Nasol rău. Poţi mirosi de la o poştă că mama nu e bine. Trebuie să o scoatem de aici după ce filmăm ultima parte şi să stăm pe-afară cu ea.

- Şi-a luat medicamentele sau e efectul pastilelor? Nu cred că fac faţă, Caye. Chiar şi pentru mine e mult prea dificil.

În loc de un răspuns sau măcar o mângâiere, Caye a rămas tare pe poziţii şi a întors camera către feţele noastre, pentru a termina ce am început câteva zile în urmă. Aşa că am recitit pentru ultima oară coala de hârtie unde erau notate anumite puncte ce trebuiau atinse în ultimele momente de filmat.

- Eşti pregătită?

Am făcut ultimele retuşuri înainte să pornim camera şi  am reuşit să spunem puţinele replici ce îşi aşteptau rândul. Adevărul era că nu mă puteam concentra foarte bine, fiindcă singurele lucruri la care mă gândeam erau mama şi tata, la mii de kilometri dintre ei, la pastilele ei şi băutura lui, la cum s-a ajuns la această poveste fără ca măcar cineva să ne întrebe dacă suntem de acord cu acest scenariu. Eram copleşită şi, totodată, răsfirată prin întreaga încăpere, în încercarea mea de-a recupera amintiri. Ratasem un mic detaliu - nici măcar nu mai ştiam dacă amintirile erau încă vii în colţurile acestei camere.

- ...iar împreună suntem CSquare.

Cuvintele creau un ecou nesfârşit înăuntrul minţii mele. Era un moment din acela idiot de la TV în care o tipă atotştiutoare îţi spune că a avut un vis prevestitor, sau când urmăreşti zodiacul şi îţi dai seama că nu o să ai deloc noroc în viaţa amoroasă. Chiar doream canalul ăsta, şi voiam să avem success, sau, cel puţin, să fim măcar acceptate mai uşor în comunitate. Aş fi vrut să devină ceva comod şi să fie o parte din viaţa noastră, nu să o încolţească şi să ne sufoce.

- Venim acum, mamă! am auzit-o deodată pe Caye.

Înainte să ieşim, s-a întors către mine; probabil că observase privirea mea îngrijorată şi zâmbetul dezamăgit, însă ea ştia tot timpul cum să rezolve orice problemă. Iar de data asta eu nu eram o excepţie.

- Vom trece peste asta. Împreună.

Prezent

Am intrat pe uşa din faţă cu răsuflarea tăiată. Simţeam deodată cum toate problemele năvăleau peste mine şi am început să mă îngrijorez. Ramele  ce înconjurau pereţii erau plasate cu ajutorul unui designer profesionist, ceea ce era un lucru pe care doar un adevărat snob l-ar face, însă nu aveam de gând să-mi insult mama în faţă. Era prima oară în ultimii doi ani când venim acasă, şi nu, asta nu era o modalitate prin care să nu o mai băgăm în seamă sau un mod eficient prin care să ne începem cartea Cum Să Îţi Ignori Mama, era doar felul în care noi ne-am petrecut viaţa. Eram în culmea fericirii, serios - doar că Youtube-ul (sau mai bine spus canalul nostru de Youtube) avea nişte probleme tehnice, sau ceva de genul ăsta. Faza e că nu s-a mai întâmplat chestia asta niciodată, şi eram destul de îngrijorată. Era rândul meu săptămâna asta la a răspunde comentariilor şi a citi diverse feedback-uri, iar Caye mă va omorî dacă află că avem probleme tehnice cărora nu ştiu să le dau capăt.

Aşteptam.

Iar aşteptarea asta mă omora. Literalmente vorbind, abia mai puteam respira şi picioarele îmi tremurau foarte tare. Spatele îmi era sprijinit de peretele ce făcea legătura cu garajul - îmi e frig acum. Telefonul îmi vibră la un moment dat în mână.

Am răsuflat uşurată, chiar dacă numărul notificărilor se ridica pe măsura ce mă aşezam pe canapeaua din living. Nu ştiam că mama avea un  gust atât de bun în a alege piese de mobilier, dar dacă vreodată voi încerca să mă mut în propria casă, ştiu pe cine voi suna.

Bipăitul neîntrerupt al aparatului de cafea îmi răsuna în urechi, în momentul în care o siluetă costumată într-un halat negru din mătase a coborât de la etaj şi mi-a făcut semn cu mâna; se vedea pe faţa ei că era obosită, sau poate că era vina medicamentelor, însă avea un fel de aură de energie pozitivă în jurul ei ce s-a reflectat pe faţa mea cu un zâmbet înflorat. Nu știam cum reușea să păstreze casa într-o stare atât de bună, însă o făcea foarte bine. Cel puțin, în momentul în care eu și Caye am plecat acum doi ani, am lăsat-o pe mâinile psihologului familiei, care ne-a sfătuit din timp că nu ar trebui să o sufocăm în fiecare zi și că oricum ar fi foarte bine dacă am începe să investim în cariera noastră începută pe Youtube. Ceea ce am și făcut, fiindcă în ultimii doi ani tot ce am făcut a fost legat de canal, am încercat să-l îmbunătățim și am făcut foarte greu rost de niște interviuri cu anumite trupe, actrițe sau actori, muzicieni și producători. Eram cu adevărat în punctul culminant al întregii operațiuni, fiindcă ultima săptămână a constat în a citit același nume al unei trupe din comentariile ultimului videoclip postat.

Sincer vă spun, eram confuză.

Caye  a dat buzna în cameră.

- Ai citit comentariile?

- Da, normal. Și am o mică nelămurire.

Mi-a aruncat privirea aia de glumești-cumva-ce-naiba, după care i-am aruncat telefonul, aceeași confuzie apăsându-i sprâncenele surorii mele. Am luat pliculeţele de ciocolată caldă şi le-am turnat conţinutul în ceştile de pe masă, până când am remarcat culoarea transformându-se într-un maroniu deschis. Era cu caramel. Caramel. Iar eu aveam alergie la chestia asta.

- Ai luat cu aromă de caramel? Caramel, Caye? De câte ori să-ţi spun că eu nu pot mân...

- Cine naiba sunt Big Time Rush?

Ce căţea.