Capitolul 1.

1.4K 81 41
                                    

*Perspectiva Hinatei*

E tarziu si intunericul noptii a ucis cu o usurinta impresionanta si ultimul strop de lumina din camera si totusi, nu dormeam, inca o noapte pierduta intr-o incercare absurda de a-mi intelege proprile ganduri si sentimente. Dar cum as fi putut sa ma gandesc la ceva, cum as putea sa-mi deslusesc proprile taine cand nici macar bezna aceasta totala nu reuseste sa stearga imaginea lui din capul meu, dimpotriva, imaginea lui imi apare atat de clara in tot acest intuneric infinit incat am inceput sa ma intreb daca el nu este chiar aici, in fata mea, tacut si pasiv, un lucru totusi prea neobisnuit pentru el, sau poate... poate am adormit fara sa realizez si imaginea lui atat de angelica nu este decat rodul unui subconstient inundat de prea multa iubire pentru el. Imi deschid incet ochii, nu era un vis si totusi, nu era nici realitate, caci in fata mea vedeam doar aceiasi intindere neagra de care am invatat de curand sa nu ma mai tem.
Imi apare in cap aceiasi intrebare stupida : "Poate il iubesti? " pe care mi-o pusesem de atatea ori in ultimele saptamani, asteptand in zadar un raspuns care intarzie mult prea mult. Si totusi, daca era atat de usor sa te indragostesti, de ce nu am mai facut-o niciodata?... de altfel, poate scotocindu-mi printre milioanele de amintiri ce acum imi apar mult prea indepartate de mine insumi, poate ca am iubit inainte fara sa realizez macar ce se intampla cu mine. "Gandesc prea mult", mi-am spus asta de nenumarate ori in ultimul timp si totusi nu renuntasem la obiceiul de a ma gandi in exces la lucruri care oricum nu mai pot fi schimbate, mi-am propus de atatea ori sa las lucrurile sa vina de la sine si totusi...
Imi e teama, poate de reactia lui, poate de proprile sentimente sau poate de diferentele dintre noi, caci el a fost mereu considerat un nebun datorita energiei copilaresti de care da dovada in fiecare zi, iar eu... eu sunt doar o ciudata neinteleasa, poate din cauza stilului meu vestimentar, a muzicii pe care o ascult sau a timiditatii mele de care reusisem sa scap doar partial dupa toate eforturile mele. Si poate nimic din toate astea nu conteaza, precum si existenta noastra atat de vaga care ne permite tot mai putin sa visam sau sa speram ca lumea aceasta va deveni mai buna. Mintea mea iar merge prea departe pana cand totul devine parca aburit de o ceata densa, iar atat trupul cat si mintea mea ajung in sfarsit sa se odihneasca.
Razele soarelui aparute parca prea devreme in dimineata asta ma trezesc cu atata usurinta dintr-un somn prea scurt si nu destul de odihnitor pentru a ma simti in stare sa-mi traiesc inca o zi din propria-mi viata. Constienta, totusi, ca nu am de ales ma ridic cu greutate din patul de doua persoane cu asternuturi portocali si galbene si ma indrept spre usa verde inchis ce ducea spre baie. Dupa un scurt dus imi aranjez parul brunet si ciufulit fara sa arat un interes prea mare insa, imi scot din dulap o rochita mov cu cateva floricele negre pe care insistase sa o cumpar prietena mea cea mai buna, Ino, zicand ca se potriveste cu ochii mei movalii. Imi mai iau o gentuta mica neagra pe o parte si sandalele negre si pornesc spre liceu pe jos.
Cand am ajuns in clasa se sunase deja pentru prima ora, dar am ajuns cu cateva secunde inaintea profesoarei asa ca nu prea conta. In timpul orelor se asterne o liniste apasatoare, acel gen de liniste care imi face mintea sa zboare aiurea... la el. "Nuuuu!", incercam in zadar sa-mi detasez gandurile de imaginea lui mult prea apropiata de mine, pana la urma statea doar cu doua banci in spatele meu, in spatele surori lui si prietenei mele Ino. Cu siguranta trebuia sa fac ceva.
Dintr-o data imi pare absurd tot ce gandesc si imi las capul pe banca scapand un oftat incet "Imi bat capul aiurea cu lucruri inutile, probabil el nici nu stie ca sunt aici".
Imi las balta toate gandurile si incerc sa fiu atenta la profesoara... degeaba, nu intelegeam nimic din ce miorlaia aia pe la tabla, in ritmul asta notele mele vor ajunge la fel de mici ca ale lui si spre surprinderea mea nici macar nu-mi pasa.
Un biletel din partea lui Ino care aterizeaza pe banca mea ma trezeste din starea mea de "aiurita incurabila". Iau hartiuta si o despachetez incet, parca cu teama si incep sa citesc continutul: "Ce ai patit? ", scurt si la obiect cum are ea obiceiul, intorc hartiuta si incep sa scriu pe ea "Nimic, stai linistita, sunt doar putin bulversata. O sa-mi treaca", dupa care ii plasez bucatica de hartie inapoi. De obicei ii spuneam totul, dar de data asta nu gaseam rostul de a-mi deschide gura degeaba, mai ales ca era vorba de fratele ei, iar eu nu eram prea sigura de ce simt. In sfarsit, sper ca am convins-o, desi stiu ca ma cunoaste mai bine decat mine insumi si mici sanse sa se multumeasca cu atata.

Stiu ca nu a trecut bine nici o saptamana de cand am terminat "Ne-am gasit din intamplare" si deja public a treia mea carte... care s-ar putea sa fie si ultimul fanfic pe care o sa-l public...
Eu sper sa va placa aceasta carte, care e destul de trista, dar finalul va fi unul dragut... si da, cartea e completa, eu doar public capitolele acum.
Actiune nu o sa apara des, deci nu ma astept la multa lume care o sa citeasca cartea, dar sper ca cei care mi-au citit si cartile publicate deja, sa-mi lase macar o parere.
Inca ceva... cartea e una scurta, nu o sa spun acum cate capitole are, dar lucrurile sunt bine descrise, dupa parerea mea.
Cartea nu este corectata pana la cel mai mic detaliu, sper sa nu va suparati daca gasiti mici greseli gramaticale sau de scriere.
XOXO! ♥♥♥

Doi ciudați (NaruHina)Where stories live. Discover now