Okay. Am întârziat... Știu știu... Puteți să mă bateți, faceți ce vreți... Merit. V-am lăsat cu ochii în soare, dar spre apărarea mea, capitolul acesta e luuuuuung așa că începeți să-l devorați.
Bon apetit! :))
P. S. Dacă sunt greșeli va rog să-mi spuneți pentru că nu am apucat să corectez în totalitate. Îmi cer scuze pentru eventualele greșeli.
Capitolul Douăzeci și Trei
Eram obișnuită cu senzația de durere. De când venisem la academie, corpul meu a reușit să experimenteze toate tipurile de dureri : fizice, acestea fiind cele ușor de suportat întrucât îmi afectau numai trupul ; apoi erau cele psihice, care te făceau să îți pierzi orice speranță și care te puteau băga într-o depresie îngrozitoare ; iar ultimele erau o combinație între celelalte două.
Eu experimentam ultimul tip de durere. Nici măcar nu mă mai interesa faptul că mâna mea va fi imobilizată pentru cel puțin o lună pentru că pierderea lui Emily era mult mai dureroasă decât orice altceva. La început a fost doar o durere în adâncul inimii mele, ce s-a extins peste tot mai ceva ca o tumoare, măcinand orice îi stătea în cale până când m-a lăsat aproape goală.
O parte din mine încă mai lupta, strigând încontinuu să nu mă dau bătută, să nu fiu fraieră, dar era estompată de restul din mine care se afla într-o continuă cădere liberă, ca cea pe care o visai când te aflai la limita dintre realitate și REM, lumea viselor. Numai că, pentru mine, parcă nu se mai termina. Voiam să lupt, voiam să o răzbun pe Emily, dar în acel stadiu nu puteam să fac altceva decât să o plâng. Nu îmi doream să mă trezesc mai repede din somnul în care căzusem, pentru că aveam nevoie de o pauză.
Eram obișnuită cu faptul că nimeni nu îmi purta de grijă, motiv pentru care am reușit să rezist măcar atât. Sosise vremea de a mai lăsa și pe altcineva să se mai îngrijească de mine. Măcar câteva zile, aveam nevoie de odihnă.
Nici nu îmi mai aminteam de câte ori mă trezisem în ultima perioadă, de câte ori am deschis ochii doar pentru a fi orbită de lumina puternică sau pentru a mă găsi înconjurată de medici, asistente și tot felul de mașinării costisitoare ce îmi zgâriau timpanele prin sunetele ce le scoteau. Eram conștientă numai pentru câteva secunde, după care mă cufundam din nou în întunericul ce îmi devenise prieten.
Deseori auzeam tot felul de voci, unele cunoscute, altele mai puțin, dar niciodată nu îmi dădeam seama cine vorbea cu adevărat. Mereu mă aflam la limita dintre realitate și imaginație, pentru că nu știam întotdeauna dacă visam sau nu.
Până când m-am trezit.
La început am crezut că era doar temporar, ca și restul încercărilor corpului meu de a ieși din acea așa-zisă comă, dar culorile erau mult mai vii, iar trupul îmi răspundea propriilor comenzi. Am început să îmi mișc degetele de la mâini și picioare pentru a scăpa de furnicăturile ce le simțeam.
Fiind brusc cuprinsă de o sete inimaginabilă, am încercat să mă ridic.
Mișcare greșită.
Nu numai că umărul meu luase foc, dar și întregul meu corp care părea să fie străpuns de o mie de ace în fiecare colțișor. Nu mai simțisem o durere atât de copleșitoare de când fusesem proaspăt împușcată. Am încercat din răsputeri să nu scot nici un sunet prea puternic, dar un geamăt de durere tot își croise loc prin gâtlejul meu.
- Dumnezeule! Nu te mișca, Maze, se auzi o voce feminină, familiară.
Mi-am ridicat privirea și am dat cu ochii peste prietena mea, Patricia, care mă apucă de brațe și mă forță să mă întind la loc. Nu puteam să îmi ascund șocul pe care l-am avut când am văzut-o pe blondă. Dar acest lucru a fost imediat înlocuit de o fericire grea de stăpânit.
- Patricia...
- Nu vorbi. Cred că ești tare deshidratata. Doctorul a spus ceva despre faptul că îți va fi sete după ce te trezești, mi-a explicat în timp ce îmi întindea un pahar cu apă de pe o măsuță.
I-am smuls paharul din mână, simțind cum puterea îmi revenea numai gândindu-mă la cum gâtul meu va fi, în sfârșit umezit.
L-am băut pe tot cu o viteză incredibilă, apoi i l-am întins înapoi cerând mai mult.
- Îmi pare rău, Maze. Doar atât mi-a zis doctorul să-ți dau.
Bosumflată, am pufnit.
Chipul Patriciei s-a luminat instant și un zâmbet micuț se juca pe buzele ei roz. Luându-mă pe nepregătite, m-a îmbrățișat, îngropându-mi nasul în pieptul ei și strângându-mă cu toată puterea.
- Ești cea mai tâmpită persoană pe care o știu. Tot nu-mi vine să cred că ai reușit să ne salvezi!
Am rămas nemișcată pe lângă corpul ei, nefiind în stare să îmi ridic brațele pentru a o îmbrățișa. Deși mă sufocam, mi-am găsit puterea pentru a vorbi.
- Patris... Mai ușor... Mă strivești...
Ea îmi dădu drumul imediat, speriată la început,dar când m-a văzut că râd își reveni.
- Doar așteaptă până când vin și ceilalți. Îți vei dori să te fi strivit.
Mi-am ridicat o sprânceană.
- Tu crezi că mi-e nu îmi vine să te omor acum? Maze... Tu ți-ai riscat propria viață pentru noi și ai reușit fără niciun ajutor! Doamna Hoffman și Ryder te căutau prin toată academia deoarece nu erai în camera ta, iar când curentul a fost luat, brusc, toți profesorii și rezidenții au dispărut. A fost o nebunie! Habar nu ai cat de recunoscători îți suntem eu și Gabi. Ne-ai salvat....
- Nu pe toți, din păcate, am spus cu privirea la pătura ce mă acoperea.
Mă așteptam ca Patricia să fie furioasă, să se simtă tradată pentru că nu am reușit să fac același lucru și cu Emily. Până la urmă, dacă nu vedeam la academie nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat. Aș fi fost căutată în continuare dar măcar studenții nu ar mai fi fost pericol. Chiar și acum, când Patricia stătea la câțiva centimetri de mine, mă așteptam să se schimbe, să dea drumul nervilor și durerii acumulate în ea.
Dar nu s-a întâmplat.
- Maze, spuse în șoaptă și îmi luă mâna în a ei, strângând-o ușor. Știu că ce voi spune nu te va face să te oprești din a te mai învinui, dar trebuie măcar să încerc. Nici eu, nici Gabi, nimeni nu te învinuiește pentru moartea lui Emily. Desigur, în primele zile am plâns în prostie, încă îmi vine să plâng dar nu te-am învinuit nici macar pentru o secundă. Din contră, îți eram recunoscătoare că ai fost acolo, că ai încercat, în timp ce noi nu am fost în stare. Dar dacă te pierdeam și pe tine... nu aș mai fi putut rezista.
Deși aș fi putut să plâng în acel moment, văzând că și ea avea ochii sticloși, nu am putut. După atâta timp probabil că devenisem incapabilă de a mai vărsa orice lacrimă. Nu că aș fi vrut să mai fac asta. Plansesem destul. Văzând-o pe Patricia așa, la capătul puterilor ei, cu ochii umezi și fața înroșită am simțit puterea și motivația de care avusesem nevoie mai devreme, când încă nu mă trezisem. Mă săturasem de toate dramele din academie ; mă săturasem să tot stau în ceață încontinuu fără să am habar de ce se întâmplă în jurul meu.
M-am săturat.
- Ai dreptate, Patricia. Ceea ce spui nu schimbă nimic, ba chiar mă face să mă simt mai prost, am spus fara să fiu afectată de expresia ei rănită ; spuneam adevărul. Dacă nu aș fi venit aici, nimeni nu ar mai fi în pericol, tu și Gabi ați fi rămas neatinși, iar Emily ar fi în viață! Acum, e datoria mea să repar stricăciunile, să va țin în siguranță și și o răzbun pe Emily, iar voi nu aveți nici un cuvânt de spus în asta.
Patricia mă privi cu ochii înlăcrimați. Îi strângeam mâna, spunându-i în secret să fie puternică și că totul avea să fie bine. Înțelegând mesajul, și-a șters lacrimile ce nu au mai putut fi stăpânite și mi-a zâmbit, deși s-a forțat. Cu toate acestea, zâmbetul pe care i l-am dat eu a fost sincer, pentru a-i arăta că nu mă dădeam bătută. Nu fără o luptă.
- Trebuie să merg la toaletă, am mințit.
Ea trasări din transă și se panică pentru un moment.
- Trebuia să chem doctorul de îndată ce te-ai trezit! Să vezi ca mă omoară ăștia, spuse, vorbind mai mult cu ea însăși. Mă întorc imediat, trebuie să chem un doctor să te controleze mai întâi! Nu te mișca!
Și dusă a fost. Exact cum plănuisem.
Cu chiu, cu vai, am reușit să mă ridic din patul de spital ce făcea ca un tremur să mă cuprindă numai la gândul că și alți oameni bolnavi dormiseră acolo. Unii poate chiar muriseră... Drace, după atâta timp și atâtea vizite la infirmerie tot nu puteam să înghit spitalele.
Durerea fusese ameliorată, devenind numai o senzație de usturime la nivelul umărului ce fusese împușcat. Mi l-am mișcat puțin, simțind cum acea usturime se intensifica dar era suportabilă. Lucrul pe care îl regretam cel mai mult era că aveam să rămân în urmă cu antrenamentele.
Da, probabil că nu era cel mai normal lucru la care cineva ca mine trebuia să se gândească, dar chiar îmi părea rău.
Am studiat încăperea în care mă aflam, încercând să găsesc orice obiecte vestimentare pentru a mă schimba în ele. Halatul nu era, nici el, pe lista mea de favorite. Când nu am dat de nimic, am început să caut prin dulapuri și sertare, până când am dat de niște haine ; mai exact, o pereche de pantaloni negri, ce îmi veneau destul de bine deși erau un pic cam scurți și un tricou larg ce mi-a făcut misiunea de a mă îmbrăca mult mai ușoară - în fine, cât de ușoară putea fi pentru cineva cu mâna imobilizată.
Fără să mai verific felul în care arătam am pornit în picioarele goale pe holul pustiu din afara încăperii. Spre deosebire de data trecută când m-am furișat afară, acum nu mai studiam ce se afla în jurul meu. Scopul meu era să ajung la mine în cameră pentru a mai trage un pui de somn înainte ca tot haosul să se întoarcă de trei ori mai puternic.
Dar aici este vorba despre mine, nu? Iar Maze nu are parte de ceva care să decurgă conform planului.
În capătului holului în care mă aflam, a apărut figura lui Ryder. M-am oprit aproape imediat, simțind impactul pe care o avea numai simpla lui prezență asupra mea, deși la câțiva zeci de metri. Se mișca repede, pașii lui grăbiți fiind singurele sunete ce umpleau holul. Nu am putut să îi văd chipul prea bine de la acea distanță, dar am simțit când ochii lui s-au oprit asupra mea. Începuse să încetinească, absorbindu-mă cu privirea din ce în ce mai tare, până când și-a dat seama că, într-adevăr sunt eu.
Și a început să alerge.
În mai puțin de câteva secunde, impactul corpului său aproape că m-a făcut să îmi pierd echilibrul și să cad. Brațele lui s-au încolăcit în jurul umerilor mei, strângându-mă puternic la piept. Dacă m-am simțit strivită de îmbrățișarea Patriciei, atunci acum eram pur și simplu o clătită. Dar chiar și cu durerea din umăr și cu faptul că nu mai puteam să respir, tot nu a fost îndeajuns pentru a mă face să vreau să mă dezlipesc de el. Deși nu puteam să mă mișc prea mult, l-am cuprins folosindu-mi brațul sănătos. În acel moment, amândoi am inspirat ușurați, deși inimile noastre băteau în același ritm alert. L-am simțit cum și-a coborât capul pe umărul meu nabandajat în timp ce eu am inhalat urma de parfum ce se simțea în tricoul său negru,făcându-mă să mă simt euforică. Îmi doream să pot să stau așa pentru totdeauna.
- De ce naiba nu ai stat în camera ta?! se răsti Ryder, dandu-mi brusc drumul.
Surprinsă de schimbarea lui bruscă, nu am știut ce să îi zic sau să îi răspund. Mânia se citea pe fața lui și în felul în care își încorda mușchii.
- Tu știi că te-am căutat peste tot? Credeam că te-au răpit deja!
- Tu chiar credeai că o să stau cu mâinile în sân știind că prietenii mei sunt în pericol? am spus, găsind în sfârșit puterea de a răspunde.
- De fapt, nu. Dar speram că cineva te va opri înainte de a face o prostie. Ca de obicei.
În alte circumstanțe aș fi fost rănită de vorbele sale, dar atunci chiar nu îmi păsa pentru că știam că furia și îngrijorarea vorbeau pentru el.
- Bine. Am făcut multe prostii la viața mea. Dar să-mi risc viața pentru cineva drag nu se pune ca o prostie. Tu ai fi făcut același lucru, așa că nu ai niciun drept să mă iei la rost.
Ryder își freca tâmplele exasperat,dar a rămas tăcut. Rareori reușeam să-l fac să fie de acord cu mine, aproape niciodată, dar de data aceasta știam amândoi că am dreptate. Cine nu și-ar risca viața pentru cineva drag?
- De ce nu ești în pat? spuse el într-un final.
Mi-am dat ochii peste cap. Ryder era pur și simplu incurabil! Nu puteau să treacă cinci minute fără ca el să mă interogheze sau să mă ia la rost.
- Uite de aia! Ce te interesează pe tine? Găsește pe altcineva să iei la rost, am spus vrând să plec de lângă el.
Mâna lui m-a prins de braț și m-a răsucit astfel încât stăteam față în față, la numai câțiva centimetri de diferență. Fața lui era serioasă, dar când privirile ni s-au intersectat s-a mai relaxat puțin.
- Nu vreau să te bat la cap, Maze. Dar amândoi știm că ceea ce ai spus nu e adevărat. Sau ai uitat ce ți-am spus înainte de petrecere? mă întrebă el.
Un fior mi-a străbătut șira spinării la auzul vocii sale ce coborâse semnificativ în intensitate. Nu, nu uitasem. Dumnezeu știa că, dacă aș fi putut, aș fi acceptat fara nici o ezitare, dar nu atunci când prietenii mei erau o parte din înțelegere.
- Nu. Dar că spune-mi, te rog, ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi fost de acord? Patricia și Gabi ar fi fost și mai răniți? Ar fi... murit?
Ochii lui Ryder se întunecară, ceva ce observasem că se întâmpla foarte des atunci când nu îi convenea ceva.
- Știai că nu aveam să te iert pentru că m-ai forțat să rămân în cameră. Ți-ai asumat consecințele și totuși asta nu te-a împiedicat să faci acest lucru. De ce?
Expresia feței se schimbă complet, un zâmbet șiret ce îi atingea urechile apărându-i, apoi a început să râdă. În acel moment, mi-aș fi dorit ca brațul meu liber să fie sănătos pentru a-l lovi în față. În acea dimineață chiar nu puteam să-i înțeleg starea de spirit. Începeam să cred că era bipolar....
- Tu chiar nu vezi, Maze? Între tine și prietenii tăi, bineînțeles că te-aș alege. Fără nici o ezitare! De fapt te-aș alege oricând și înaintea oricui, spuse el, șocându-mă. Și, într-un fel, mă bucur că nu ai rămas în cameră, pentru că dacă ai fi ascultat, probabil că nu mi-aș fi dat seama că m-am îndrăgostit de tine.
§
- De ce ai făcut-o? am întrebat, încercând să nu par de loc afectată de poziția în care ne aflam acum.
Kaleb îmi aruncă unul dintre zâmbetele sale viclene, arătându-și dantura perfectă. Privirea lui nu mă părăsea nici măcar pentru o secundă, iar ochii săi verzi păreau că voiau să mă devoreze. Corpul său bine sculptat, puternic și nemilos era prea aproape de mine pentru propriul meu confort, însă nu aveam de ales decât să îi arăt că nu eram afectată de statura lui impunătoare.
- Nu știu despre ce vorbești. Te rog să-mi explici, vrăbiuțo.
În acel moment îmi părea rău că avusesem proasta idee a veni acolo. După ce Ryder mărturisise că era îndrăgostit de mine, pur și simplu am fugit - pentru a doua oară când cineva îmi spunea acest lucru. Era prea mult pentru mine... Oricât de rușinată eram acum de fapta mea, probabil că ar fi fost mai rău dacă rămâneam acolo.
Fugisem direct la Patricia, luând decizia de a ocoli întâlnirea cu Lisa, colega mea de cameră care avea să mă bombardeze cu întrebări de toate felurile - plus că pierise orice somn am mai avut după ce am vorbit cu Ryder. Nu știam ce să fac, în capul meu fiind un mozaic de gânduri alandala. Refuzam să mă gândesc la el, la Ryder deoarece îmi era teamă de propriile mele sentimente. Nu voiam să fiu îndrăgostită de el. Nu îmi puteam permite să mă atașez atât de tare de cineva. După petrecerea de acum câteva zile - pentru că stătusem la infirmerie aproape patru zile după spusele Patriciei, ajunsesem la concluzia că cel mai bine era dacă raceam relațiile cu cei din jurul meu. Chiar și cu Ryder. Deși inima și corpul meu îl doreau atât de mult, mintea îmi spunea ca cel mai bine era dacă îl evitam. Cel puțin până rezolvam cu cel care voia să mă omoare.
- De parcă nu știi, tâmpitu-le. De ce ai omorât-o pe Emily? am întrebat, simțind cum furia se acumula în mine cu viteza luminii.
Pupilele sale s-au dilatat în timp ce corpul lui a îndrăznit să se aproape și mai mult de mine, până în punctul în care îi simțeam respirația pe fruntea mea acoperită cu sudoare și buricele degetelor sale atingându-mi pielea petice de piele dezvelite de pe șolduri. Eram atât de dezgustată de tupeul pe care îl avea. Kaleb era un ucigaș! Și nu orice fel de ucigaș - cel care a omorât-o pe Emily.
El era dușmanul meu. El era cheia spre răzbunarea mea.
Tot el era obstacolul din calea mea.
- Meseria mea cere anumite sacrificii.
- Da... Meseria de ucigaș.
Și-a încordat mușchii până în punctul în care credeam că avea să explodeze. Când venisem în locul unde era ținut Kaleb nu-mi imaginare că lucrurile aveau să decurgă în felul acesta. Nu mi-aș fi imaginat niciodată că aveam să intru în cușcă, că aveam să-l întreb tot felul de întrebări și că el avea să se joace cu sentimentele și emoțiile mele ca un păpușar ce își mănuia marioneta.
Știa că aveam să fiu afectata de car de tânăr era. Nu avea mai mult de 25 de ani, deși corpul lui arăta mult mai matur. Îi puteam citi vârsta în ochii lui de un verde atât de intens încât puteam să jur că se vedea o pădure în ei. Chiar și părul lui negru - deși părea vopsit, îi stătea în toate părțile având o tunsoare nu foarte scurtă. Condițiile din acea închisoare începeau să își pună amprenta pe pielea lui, odinioară palidă, acum acoperită cu urme de murdărie și tricoul lui rupt în mai multe locuri. Chiar și așa, aura lui periculoasă nu îl părăsea, ba chiar e intensidicată de acele detalii.
- Moartea prietenei tale a făcut parte din planul șefului meu. Nu aveam de ales.
Se apăra? Ceva nou.
- Întotdeauna ai de ales. Numai că ai luat decizia greșită.
El își ridică o sprânceană mimând ceea ce făceam eu prea des. Acel lucru mă făcea să mă enervez și mai tare
- Asta e ceea ce crezi tu. Dar dacă pentru a scăpa de tine a trebuit să o omor pe Emily atunci a meritat fiecare glonț ce a fost risipit pe corpul mic și neajutorat al acelei fetișcane.
- Ești o bestie! am urlat, lovindu-l cu pumnul în piept de mai multe ori.
- Nu mă mai gâdila. Potoleste-te înainte de a te răni.
- Naiba să te ia! Ești un criminal fără pic de rușine! Sper să mori de frig și de foame în celula asta, singur și nefericit, apoi sa te mănânce păsările și câinii! Dar la cât de crud ești se vor îneca!
O privire plină de amuzament apăru se centură pe fața lui. În câteva clipe, mi-a cuprins ambele încheieturi în mâinile sale, strângând cu putere.
- Calmează-te. Rezidenții vor crede că e război aici sau ceva. Nu am vrea că iubitul tău să ne vadă într-o poziție atât de... intimă.
- Cum adică? Iubit? am întrebat stupefiata.
- O, chiar credeai că nu știm despre relația complicată dintre tine și Ryder? spuse, făcând niciun efort pentru a-și ascunde rânjetul.
Din furie, am încercat să mă eliberez din strânsoarea lui, uitând de faptul că fusesem împușcată acum câteva zile. Am reușit să-l fac să îmi dea drumul, dar de indata ce mi-am sucit brațul nesănătos o durere îngrozitoare mi-a cuprins umărul, făcându-mă să gem de durere.
Am rămas nemișcată mai bine de câteva minute, masându-mi umărul cu brațul sănătos.
- Of, vrăbiuțo. Aș zice că îmi pare rău pentru împușcătură dar aș minți. Sunt chiar mândru de mine. Chiar și pe întuneric am reușit să-ți nimeresc umărul exact în centru. Uite acesta este un glonț folosit cum trebuie.
Mi-am mișcat buza inferioară, rezistând dorinței de a urla din nou la el. Orice vorbă, orice jignire, orice amenințare era ca un cântec de adormit pentru urechile sale. Nu era de mirare că cel care mă voia moartă l-a angajat. Era perfect pentru post.
- De ce?
- Fi mai explicită, te rog.
Am murmurat o înjurătură înainte de a-i vorbi din nou.
- De ce mă vreți moartă?
Niciun răspuns. Începeam să cred că rămăsese fără voce pentru că momentele de tăcere erau foarte rare la Kaleb.
- Tu chiar nu știi? spuse într-un final.
Mi-am ridicat capul astfel încât privirile noastre să se intersecteze. Adevărul putea fi citit în ochii cuiva mai bine decât orice.
- Vrei să-ți spun ce știu, Kaleb? Știu că ani de zile eu și unchiul meu ne-am mutat din oraș în oraș. Unchiul meu era bețiv, nu își putea menține o slujbă mai mult de o lună și mă lăsa de capul meu tot timpul. A trebuit să am grija mea și a lui inclusiv de la varsta de șapte ani. Mai știu și că atunci când am revenit la casa părinților mei decedați totul a început să o ia razna! Brusc aflu că ai mei sunt fondatorii unei academii, că sunt mai mult de trei sferturi rusoaică și că în tot acest timp fusesem vânată de un tip care mă vrea moartă din Dumnezeu știe ce motiv!
Kaleb se uită la mine cu expresie imposibilă citit. Am rămas surprinsă când a început să se îndepărteze de mine pentru a se așeza în coltul patului din celula aceea minusculă. Își rezemă coatele pe genunchii săi și își coborî privirea în pământ.
Eu am rămas în același loc, așteptând orice reacție din partea lui. Atunci, mi-am dat seama că Ryder și Kaleb aveau, până la urmă, ceva în comun : amândoi puteau să rămână nemișcați ca niște statui lipsite de viață. Dar erau atât de diferiți prin multe alte lucruri, deși începeam să cred că, poate și Kaleb avea motivele lui pentru felul în care se purta.
Nimeni nu se năștea o bestie, nu?
- Ar trebui să pleci, vrăbiuțo.
- Stai, ce? Mă dai afară? O, nu. Am venit aici pentru răspunsuri, iar tot ce am reușit să fac a fost să mă enervez mai tare. Nu plec fără o explicație.
- Altădată, spuse Kaleb apoi se întinse pe patul mic si dezordonat.
Am rămas cu gura căscată.
- Ești un bou! Tu chiar ai tupeul să mai lași așa cu ochii în soare! Îmi datorezi măcar o explicație!
A început să sforăie. Furioasă, m-am apropiat de Kaleb, care arăta că un gigant în patul acela în care mă îndoiam că se putea dormi. Știam cu siguranță că se prefăcea, dar nici măcar nu mă mai interesa. Nu plecam fără răspunsuri.
Coborând la nivelul lui, am început să-l ciupesc de obraji și de gât. Trebuia să recunosc că tipul rezista eroic, continuând să sforăie ca un porc prefăcut ce era.
- Hai frumoasă din pădurea adormită!
Într-un final m-am săturat și i-am tras o palmă. Și-a deschis ochii, fiind șocat de faptul că s-a ales cu un obraz roșu și și-a dus mâna la față pentru a pipăi locul inflamat.
- Repet - nu plec fără o explicație!
- La naiba! Ești ca un ghimpe în coastă, ți-a mai spus cineva asta?
- Nici tu nu ești o rază de soare. Acum vorbește! De ce mă vrea moartă?
- Pentru că tu vei moșteni Academia, bine?! spuse el exasperat. Pentru că timp de sute de ani, familia ta a controlat mințile studenților care au intrat pe ușa aceea și s-au folosit de abilitățile lor pentru a obține putere!
L-am privit plină de confuzie.
- Nu te înțeleg....
- Gândește vrăbiuțo, de aici studenții își pot alege orice meserie în domeniul politicii. Au fost candidați la președenție, miniștri, membri ai guvernului! Folosindu-i pe ei familia ta a avut controlul asupra unui întreg stat de-a lungul a zeci de generații!
Dar nu era posibil... Părinții mei nu ar fi făcut așa ceva.
- Știu că e greu de crezut, dar e adevărat! Și chiar dacă tu nu cunoști planul părinților tăi, tu ești în mod direct implicată în acțiunile lor, ceea ce te face țintă șefului meu.
Tot ce spunea Kaleb era mai mult ca o adiere de vând. Nu mai înțelegeam nimic. Eram pierdută în propriile mele gânduri.
- Nu poate fi adevărat. Părinții mei nu aveau intenții rele.
- Dar nici nu e exclusă varianta. Cine nu ar fi tentat de atâta putere? întreabă el.
Atunci mi s-a aprins un beculet.
- Înseamnă că și șeful tău ar fi tentat, am zis, făcându-l pe Kaleb să se uite la mine ca la felul douăzeci. Dacă asta este, de fapt, o idee pe care v-a băgat-o în cap pentru a vă face să cooperați? Dacă el este cel care vrea să dispună de astfel de putere.
Și uite-așa, rolurile s-au schimbat cât ai zice pește. Aveam atât de multă încredere în nevinovăția părinților meu încât mi se părea imposibil ca doi oameni atât de deosebiți ca ei să facă astfel de lucruri. În schimb, despre șeful lui Kaleb nu puteam spune același lucru.
- Știu că ești în perioada de negare. Dar așa stau lucrurile. Șeful meu este personajul bun în această poveste, nu părinții tăi.
- Serios? Dacă este el atât de bun, de ce a omorât o persoană inocenta numai pentru a câștiga o luptă. Un lider adevărat îi apăra pe toți.
Era evident că Kaleb depunea eforturi supraomenești pentru a găsi un argument la ce am spus. Asta mi-a dovedit că nu există ceva, înăuntrul lui, care credea în bine și rău, ceva care l-a făcut să-l creadă pe șeful lui pentru că așa considera că este corect.
- Fi atent, i-am spus. Sub nicio formă nu voi accepta faptul că părinții mei sunt cei răi. Nu vrei să vezi lucrurile din perspectiva mea? Foarte bine, pentru că oricum nu vei mai ieși din această celulă nici la sfârșitul acestui 'război'. Dar nu mă voi opri. Voi face tot posibilul pentru a dovedi nevinovăția alor mei și a mea și pentru a o răzbuna pe Emily, iar tu... Tu nu îmi vei sta în cale. Priceput?
Cu asta, am părăsit celula.