-Haide, deschide-te, deschide-te te rog, am șoptit mușcându-mi apoi buza. Aveam buzele așa crăpate încât am scâncit la contactul ce părea foarte dur. Găsisem o modalitate de a deschide ușa mascată în ciment.
-Da! Am exclamat fericită când o fâșie de lumină mi-a inundat bârlogul întunecos. Am ieșit timidă, pășind ușor pe hol. Mi-am privit picioarele, goale și înfrigurate, care în sfârșit pășeau spre libertate. Am mers ușor pe holul lung, ascultând liniștea din jur. Și am văzut-o: o ușă, la capătul holului. Am mărit pasul, întrăznind să zâmbesc. Abia acum aveam motive întemeiate să zâmbesc. Am apăsat pe clanţă și am privit uimită cadrul ce mi-a apărut în faţă. Copaci, mulţi copaci. Asta e, asta e pădurea.
În faţă îmi era pericolul, îmi era și libertatea. În spatele meu, era siguranța și captivitatea.
Am pășit afară, punându-mă în genunchi, simţind iarba umedă pe pielea mea uscată. Eram în extaz. Un zâmbet larg mi-a acaparat faţa, punându-mi mâinile acum umezite pe faţă.
Liberă, sunt liberă.