Scuze că v-am făcut să așteptați, știu cat de nerăbdători sunteți. Personaj nou în acest capitol! Vă avea un rol foarte important în viitor ;)
Așa cum am promis, acest capitol este dedicat Alexandrei (Lexi) care mi-a devenit o prietena foarte apropiată. De asemenea vreau să vă mulțumesc tuturor pentru că citiți, pentru că dacă nu m-ați susține nu aș reuși să îmi fac timp săptămânal ca să scriu. Voi mă împingeți să o termin.
Gata cu vorbele! Pregătiți-vă pentru că... Mda.. No spoilers, sorry!
Capitolul Douăzeci și Doi (Yeey)
De cum am auzit ultimele cuvinte ale sale, am lăsat telefonul să îmi alunece printre degete, căzând pe jos cu un sunet neplăcut. Probabil că ecranul era spart dar acela era ultimul lucru care mă mai interesa când am luat-o la fugă, ieșind din bibliotecă.
Simteam cum inima îmi sălta în piept mai tare ca niciodată. Alergam atât de repede încât abea aveam timp să inspir aerul de care aveam nevoie, picioarele mele abea atingând pământul. Toate emoțiile mele, toată frica - nu groaza! - din mine se învârtea unui sigur gând și a unei singure persoane.
Emily.
Eram complet îngrozită de ideea de a o vedea și pe ea rănită, așa cum i-am găsit pe Gabi și Patricia. Pur și simplu nu îmi puteam scoate din minte imaginea celor doi care avea să mă bântuie pentru tot restul vieții mele. Nu mai văzusem două persoane care să se iubească atât de mult ca ei, lucru dovedit de privirea sfâșietor de disperată a lui Gabi când a început să plângă lângă corpul inconștient al Patriciei.
Nu puteam să ignor faptul că mă simțeam responsabilă pentru tot ce se întâmpla în acel moment la academie. Ceva din trecutul meu, ceva ce încă era în întuneric pentru mine a atras pericolul asupra propriei mele persoane și asupra celor din jurul meu. În acel moment, îl uram atât de tare pe Adam, încât - mi-am făcut o promisiune, dacă îl întâlneam, aveam să îi dau un pumn.
Chiar dacă el nu merita nici energia irosită pentru acel lucru.
Momentan, gândirea mea era încețoșată de imagini cutremurătoare cu Emily. Dacă era rănită? Dacă o luase cu el? Toate aceste întrebări mă săgetau în fiecare secundă ce se scurgea. Mă simțeam ca și când mă aflam în Labirintul lui Pan, numai că eu eram personajul principal, monstrul cu ochii în palme era cel care mă vâna, iar timpul pe care îl aveam la dispoziție era determinat de o simplă clepsidră, al cărui nisip se scurgea incredibil de repede. Și Emily... Emily o zână fragilă....
M-am trezit pentru a doua oară în acea zi în mijlocul petrecerii. Dacă curentul fusese întrerupt, acum revenise ca și când nu ar fi fost niciodată închis. Nimic nu părea diferit, cu excepția faptului că studenții păreau că dansau cu mai multă ardoare și placere ca înainte. Ba chiar puteam să spun că păreau cam... amețiți? Fetele râdeau cu multă veselie pe lângă băieții care își găseau curajul pe care mai înainte nu l-au avut să le atingă în locuri mai puțin decente. Mi se părea dubios că nici un profesor nu intervenea, nu le atrage atenția asupra faptului că nu se purtau cuviincios, dar a trecut ceva timp până să îmi dau seama că nu mai era nici un profesor în zonă, iar majoritatea rezidenților se aflau în același stadiu.
Imediat, mintea mea a zburat la Ryder. În acel moment, el era singurul în care puteam să am încredere. Sentimentul de trădare ce mă copleșise odată cu ce a recunoscut Adam mă făcuse să îmi dau seama că Ryder nu dăduse niciodată vreun semn dubios. În afară de seriozitatea și aroganța exagerată care părea că îl părăsesc numai în rarele momente când mă săruta, el nu avea nimic care să atragă atenția asupra lui. Aveam nevoie de el. Probabil că mă păștea o ceartă de proporții cosmice din partea lui, dar nu voiam să fiu singură în acea situație. Voiam să am pe cineva în spatele meu, sigură de faptul că va fi alături de mine orice ar fi.
Dar Ryder nu era nicăieri.
Mi-am făcut curaj și am trecut prin mulțimea de corpuri lipite unele de altele de pe ringul de dans. Aproape că puteam să simt pasiunea și tentația în aerul cald și umed ce mă făcea să respir cu greu și să mi se formeze urme de transpirație pe gât și frunte. Ceva era foarte înneregulă.
Trebuia să mă grăbesc.
Odată ce am ajuns în fața ușii de la baia fetelor, am simțit că mă aștepta o surpriză în spatele ei. Nu se auzea nimic de pe partea cealaltă și îmi doream să se fi auzit ceva. Liniștea, de cele mai multe ori, nu era un semn bun. Mâinile mele îmi tremurau când au apucat clanța. Imediat am simțit ceva umed pe suprafața ei lucioasă și mi-am întors mâna pentru a vedea ce se era pe degetele mele.
Am încremenit la vederea sângelui vișiniu de pe pielea mea măslinie. Iar cel măi rău lucru era că sângele părea proaspăt.
O persoană deșteaptă s-ar fi întors și ar fi cerut ajutorul cuiva ; o persoană deșteaptă și-ar fi cântărit opțiunile cu mare atenție înainte de a acționa ; o persoană deșteaptă ar fi pus cât mai multă distanță întreb ea și acel loc.
Păcat că eu nu eram una.
Am deschis ușa aproape imediat, pierzându-mi puțin echilibrul din cauza forței pe care am folosit-o. Aerul era greu, îmbibat cu mirosul amar și metalic de sânge ce plutea în atmosferă. Privirea mea a aterizat asupra unor urme sângeroase de pași de pe podeaua din marmură. Am rămas încremenită pentru câteva momente înainte de a înghiți în sec și de a le urma.
Lumina începuse să pâlpâie pentru câteva momente, făcându-mă să cred că voi fi lăsată pe întuneric, dar în final se potoli. Pașii veneau dintr-una din cabinele ce se aflau acolo. Puteam să îmi aud propriile bătăi ale inimii în urechi, împreună cu un țiuit enervant care începuse în capul meu, când, brusc, totul s-a oprit.
Pentru că Emily se afla în fața mea.
Problema era că nu îmi puteam da seama dacă respira sau nu.
Nu am apucat să o analizez prea bine deoarece am ridicat-o în brațe și, cu greu, am carat-o în afara cabinei minuscule. I-am lăsat corpul întins pe podeaua rece și i-am verificat pulsul.
Nimic.
- Emily...Emily, trezește-te! i-am spus, scuturându-i ușor umerii goi.
Purta o rochie galbenă, ce se potrivea de minune cu personalitatea ei, veselă, plăcută. Părul ei fusese ondulat până la rădăcină și prins într-o coadă ce acum era aproape desfăcută, lăsându-i câteva șuvițe rebele să îi acopere fruntea lată. I le-am îndepărtat din față, simțind brusc nevoia de a-i vedea ochii mari și plini de viață.
- Emily... Nu... Tu ești bine...
Lacrimi amenințau să cadă. Nu puteam să le las să cadă...trebuia să mă lupt, pentru că Emily nu era...nu putea să fie moartă. Era imposibil pentru o persoană atât de frumoasă pe dinăuntru cât și pe dinafară să părăsească lumea într-o modalitate atât de oribilă și crudă.
- Haide Emily, știu că încă mai ești acolo... Nu te da bătută,am șoptit disperată.
O astfel de veste i-ar distruge pe Patricia și Gabriel. Ei fuseseră, de departe, niște prieteni mai buni lui Emily decât fusesem eu. De fapt, simțeam că nu apucasem să o cunosc pe ea aproape de loc. Petrecusem atât de mult timp înotând în propriile mele gânduri și în propriile mele probleme când puteam să găsesc un echilibru în viata mea și să îi fiu și ei alături.
- Te rog...
Dar rugămintea mea era în zadar. Nu mi-am mai putut abține lacrimile când am observat o urma roșie de sânge în părul ei. Plânsul pusese stăpânire pe mine atât de tare încât un tremur îngrozitor m-a posedat, făcându-mi întreg corpul să se miște involuntar. Aș fi vrut atât de tare să fiu mai puternică într-un timp ca acela, dar nu mai puteam. Dacă am plâns numai de câteva ori în trecut, de când am ajuns la academie, numărul s-a dublat. Uram faptul că nu mă puteam abține, uram sentimentul de vulnerabilitate, dar Emily merita acest lucru. Merita să fie plânsă și jelită.
Am început să îi strâng una din mâini, încercând să ignor faptul că pielea ei ca de porțelan era pătată cu sânge. Am încercat să îi șterg orice urmă dar nu am reușit decât să plâng mai mult și să intensific senzația de durere din pieptul meu.
Bravo, Maze, mă mustra conștiința. Aveai doar o misiune : de a o proteja pe Emily. Și tot ai reușit să o faci lată. La propriu.
Nu știam ce să fac. Dacă până atunci fusesem atât de determinată să îmi apar prietenii, acum nu mai știam dacă era o idee bună. Era vina mea că Emily murise, era vina mea că Patricia și Gabriel fuseseră răniți grav și era vina mea că mai mulți aveau să fie victimele unui război care nu era nici măcar al lor.
Poate că trebuia să... mă dau bătută.
Luminile au început să pâlpâie din nou,până când am fost cu totul cufundată în întuneric.
În sfârșit, lacrimile mi s-au oprit, dar numai din cauza faptul că nu puteam să mă concentrez de loc pe ce era în jurul meu. Urechile mele fuseseră invadate de zgomotul studenților ce se panicau numai la câțiva metri depărtare de locul unde mă aflam. Se auzeau voci unele peste altele, atât de puternice încât nu am auzit ușa deschizându-se. Nu am văzut că a intrat cineva în baie, nu am auzit sunetul unui pistol care fusese încărcat.
Nu am auzit și văzut nimic până când acel pistol a fost îndreptat spre mine.
În ultimul moment, m-am ferit de glonț, socandu-ma faptul că fusesem atât de aproape de propriul meu sfârșit. Am inspirat cu greu, încercând să îmi adun orice energie îmi mai rămăsese în corp pentru ce avea să urmeze.
Persoana din fața ochilor mei era cu siguranță un bărbat. Din cauza întunericului ce mă înconjura puteam doar să îi conturez imaginea și să îmi dau seama că era solid și puternic. Aproape la fel de bine construit ca și Ryder.
Ce moment îți mai găsești să te gândești la el, m-am gândit cu un mic surâs.
Pistolul lui se îndreaptă încă o dată spre mine, iar de data aceasta, când apasă pe trăgaci eu eram deja în mișcare. Am sărit peste el, evitând traiectoria glonțului și l-am trântit la pământ pe atacator. Mă rugam cerului ca toate antrenamentele mele să dea roade când pumnii mei au făcut contact de mai multe ori cu fața lui. I-am blocat mâinile cu picioarele mele se s-au poziționat de o parte și de cealaltă a abdomenului său și l-am făcut să își scape pistolul.
- De ce vrei să mă omori?! am strigat eu oprindu-mă din lovit.
Bărbatul tuși și scuipă sânge pe jos. Măcar știam că aveam ceva forță în mâini.
- Nu eu vreau să te omor, puștoaico. Iar dacă nu ți-ai fi mișcat acel corp firav probabil că te-aș fi nimerit exact în umăr, nu în inimă, spuse el.
Am recunoscut imediat vocea celui care ne ținuse captivi pe mine, Gabi și Patricia mai devreme. Același barbar care îi și bătuse pe cei doi pentru a-i convinge să mă atragă în plasă. Mi se părea foarte curios cât de tânăr suna acum că îl auzeam de mai aproape.
Am pus mâna pe pistolul ce stătea la picioarele mele și i l-am lipit de tâmple.
- Reformulez - de ce vrea să mă omoare? Ce am făcut să merit acest lucru? Ce motiv ar putea să aibă? am zis, iar cu fiecare întrebare, am apăsat și mai tare pistolul.
Tipul râse printre dinți.
- De parcă nu ai ști de ce te vrea moartă. Nu te mai obosi cu actul teatral scumpete. Deși recunosc, că în alte circumstanțe, poziția în care ne aflăm ar fi foarte plăcută.
Bestie și pervers, m-am gândit. Datorită luminii slabe ce venea printr-o fereastră puteam să îi văd zâmbetul de pe chip și voiam atât de mult să i-l smulg. Dar nu puteam să nu recunosc faptul că poziția în care ne aflam era incomodă și cam.... indecentă.
- Ar fi bine să vorbești acum, până nu îți fac o gaură prin cap.
- Așa cum i-am făcut eu prietenei tale?
La auzul acestor cuvinte nu mi-am putut stăpâni furia. Era o bestie, un pervers și un ucigaș! I-am lovit capul cu pistolul, făcându-l să geamă de durere. Simțeam nevoia să apăs pe trăgaci, dar oricât de mult mă durea, aveam nevoie de informații.
- Probabil că am meritat asta,spuse el. Dar mă îndoiesc că mâinile acelea mici ar putea face acest lucru. Probabil că nici nu știi cum să îl folosești.
În acel moment, am ridicat pistolul și am tras în ușă, fără nici o ezitare. Mă călca pe nervi mai rău decât oricine altcineva și trebuia să îi arăt că sunt puternică pentru a obține ce îmi doream.
- Începe să ciripești.
- Nu cred că eu sunt vrabia aici. Dar recunosc că ești o vrabie al naibii de rea,spuse el apoi tuși sânge din nou. Mica ta demonstrație nu îmi arată nimic, în afară de faptul că știi unde e trăgaciul. Nu ai putea să omori pe cineva.
- Iar tu chiar nu poți să te oprești . Din câte știu, eu sunt cea cu o armă aici, deci eu dețin controlul. Acum răspunde-mi la întrebare până nu te fac manechin pentru antrenament.
- Ah.... Chiar atât de mult vrei să mă vezi dezbrăcat?
Am lăsat un țipat de furie să îmi iasă pe gură din cauza nervilor acumulați, când am simțit auzit un sunet ciudat,ca de metal lovind ușor podeaua. M-am uitat ciudat la el, numai ca să îl văd din nou zâmbind.
- Timpul pentru jocuri s-a scurs vrăbiuțo.
Cu asta, el își folosi toată puterea pentru a mă ridica de pe el. Eu am rămas întinsă pe jos, complet șocată când am văzut un alt pistol întins spre mine. Atacatorul reușise cumva să scoată un alt pistol și să mă aibă din nou la degetul mic. De data aceasta, nu mai aveam nici o scăpare.
- Acum nu mai ești la fel de curajoasă? întrebă el cu un zâmbet viclean în timp ce eu am înghițit în sec. Nimic? Chiar nimic? Cred că va trebui să te împușc fără să mă mai distrez...
În următoarea secundă, o durere sfâșietoare îmi cuprinse întreg umărul.
Bestia aceea chiar m-a împușcat!
Am căzut lată pe podeaua rece, nu foarte departe de locul unde corpul fără de viață a lui Emily stătea întins. Curând, întregul meu corp a fost cotropit de o durere incredibilă, iar ritmul respirației mele se grăbi, de parcă nu aveam niciodată destul oxigen.
Nu mai vedeam aproape de loc și auzeam totul de parca aveam dopuri în urechi, dar simțeam cum pierdeam tot mai mult sânge pe măsură ce timpul se scurgea.
Curând, lumina reveni, iar odată cu ea, câteva persoane au doborât ușa și au intrat în forță. Am știut că atacatorul meu fusese imobilizat destul de ușor din cauză faptului că aveau un avantaj al numărului. Ei erau vreo zece iar el doar unul.
Mâini puternice mi-au cuprins capul de o parte și de cealaltă și cineva m-a scuturat de umărul sănătos dar fără rezultat. Eram mai rău decât o legumă.
Viziunea mi-a revenit pentru câteva momente pentru a vedea multe fețe cunoscute în jurul meu. Erau rezidenți de-ai academiei printre care și Ryder. L-am privit cum ochii lui plini de îngrijorare îmi analizau rana cu disperare. Mi-am întors încet capul spre locul unde era Emily și am simțit lacrimi din nou. Am eșuat.
Ryder se uită și el la Emily apoi se întoarse la mine.
- Nu e vina ta, Maze.
- Ba da,am izbutit să spun, deși fiecare mișcare durea ca o mie de cuțite înfipte în mine.
Ryder se uită la mine cu o privire marcată de tristețea ce se ascundea în spatele ochilor săi. Durerea începuse să scadă în intensitate, luând cu ea price simț aș mai fi avut și lăsându-mă complet goală pe dinăuntru. Mă întrebam dacă urma să îmi dau și eu duhul, dar știam că de la o rană la umăr nu avea cum să se întâmple așa ceva.
Mi-am închis ochii, blocând orice lumină, închizându-mă în propria mea lume a întunericului.
***
Nu a fost la fel de lung și nu a avut la fel de multă acțiune, dar moartea lui Emily este un eveniment important. Va aduce multe schimbări în viața lui Maze...